De câteva luni bune continuăm să ne propunem la „Replay” să facem un serial al fotbalului românesc cu fireturi şi încă nu am reuşit să punem lucrurile la punct. Şi vine iar o săptămână, şi iar e luni, şi emisiunea începe dincoace de miezul nopţii şi se termină dincolo de el, iar noi, cuprinşi şi stăpâniţi, poate, de febra marilor nume şi a marilor echipe cărora le deşirăm poveştile în cutia noastră de televizor, amânăm subiectul sine die. Iată însă că o putem face sau măcar încerca aici, găzduiţi de „Historia”, aşa cum şi noi, de atâţia ani, găzduim istoria. Vom folosi cuvinte în loc de imagini şi dialoguri. Sperăm să ne înţelegeţi şi, mai ales, să vă placă. Aşadar, o influenţă, o poveste şi o amintire. În anii 2006-2008, în care Aradul ne-a fost gazdă şi, nu o dată, chiar decor însufleţit al încercării de a înţelege viaţa, am simţit că oraşul are, încă are, un destin care a rămas dator unui personaj. Cel care a construit o legendă, o legendă care rămâne în picioare şi azi, şi probabil pentru totdeauna. Se numeşte Francisc Neuman. În anii pe care i-am amintit căutam să refacem o istorie a echipei UTA, să luăm povestea de la începutul şirului de amintiri, imagini şi fotografii alb-negru. Aşa am ajuns la doamna Theea Haimovitz, o arădeancă senzaţională, cu triplă cetăţenie, română, israeliană şi americană, trăitoare în Statele Unite, parcă în Seattle şi New York, dar şi în Tel Aviv. La Arad, când venea „la origini”, avea casa ei, casa prietenelor din liceu. Ori hotelul Astoria, unde era şi sediul clubului, în care Nicolae Bara, patronul, încerca să pună pe rol destinul unei echipe care scrisese istoria fotbalului la capitolul cu sânge albastru. Am găsit-o „pe surse”, cum se spune, pe doamna Theea, prin intermediul Ambasadei Israelului. Aflasem din Arad că există o doamnă care l-a cunoscut pe Andrew, fiul lui Francisc Neuman, baron, patron al echipei UTA şi, în general,