Foto: Cristian Crisbăşan 2011 se apropie de final. Traversăm ultima lună, decembrie şi, ca de obicei, eu fac bilanţuri. Şi mă uit în jur, la teritoriul ăsta geografic numit România şi la populaţia care îl locuieşte. Şi îmi dau seama că în 2011 s-au adâncit discrepanţele dintre excepţiile bune şi regulile rele. Între minorităţile pozitive şi majoritatea negativă. Şi în general, discrepanţele dintre România ca ţară şi români ca popor s-au mărit în detrimentul ţării. Ruptura asta ne defineşte patria – şi este exact precum relaţia dintre soţul alcoolic, fudul şi grobian şi soţia lui frumoasă, abuzată, care tace, rabdă şi face copii. Iar „iubirea” pe care i-o declară el, gelos şi posesiv, este precum „patriotismul” românilor „adevăraţi”.
Nu am auzit niciodată după 1989, de la vreun om politic sau alt lider la modă cuvinte mai frumoase despre o anumită Românie decât cele spuse de Prinţul Charles al Marii Britanii în finalul filmului – de acum celebru, cel puţin în mediul online – „Wild Carpathia”, făcut de englezul Charlie Ottley pentru Travel Channel. Mai mult chiar, prinţul Charles a găsit în România ceva magic care a dispărut demult din Marea Britanie. Ceva ce majoritatea românilor nu mai văd demult, deşi trăiesc aici. Şi nu este vorba doar despre frumuseţea unor peisaje, ci despre un anumit spirit şi o anume mentalitate – o vibraţie pură între om şi natură, care la noi încă mai pulsează în anumite locuri din ţară. Şi când înţelegi cu adevărat asta, te apucă ruşinea când vezi cum s-au risipit sume imense de bani pe un brand turistic al cărui logo este un clipart cu o frunză verde, plagiat.
Da, există excepţii minunate în România, numai că ele fiinţează izolat parcă, într-un glob de sticlă, fără să poată influenţa mediul înconjurător. Cu fiecare excepţie nouă, pozitivă, dezastrul se adânceşte parcă şi mai mult în partea cealaltă.
Vehemenţa şi mili
