Zilele trecute, la această rubrică, un teolog s-a simţit dator să dea replica unui poet apreciat, care susţinuse printre altele că, în prezenţa lui Dumnezeu, prin slujitorii săi, Biserica română mai şi greşeşte. M-am regăsit cu totul în articolul poetului, care m-a surprins plăcut cu argumentaţia sa desenată de o peniţă bine ascuţită. Teologul şi-a apărat cu onestitate breasla, gest onorabil, dar nu m-a convins.
Apoi, am intrat în hora comentatorilor, o armată de oameni inteligenţi şi informaţi, cu care am dansat până am transpirat. Aceştia s-au dovedit a fi împărţiţi în două, unii de partea poetului, alţii de cea a teologului.
Mai la vale, am citit Comunicatul de presă al Bisericii Ortodoxe Române, parcă puţin speriată, cu un text prea lung şi neconvingător în percepţia mea, în legătură cu modul corect, exact, echitabil în care ar fi colectaţi banii pentru drepturile salariale către slujitorii respectabilei instituţii. Ideea de bază promovată: lumea bisericii trăieşte greu, iar afacerile de care se ocupă aceasta mai vârtos ca niciodată (de unde vine şi porecla sa de ”SRL”), la întrecere cu mediul privat, ar fi tot în folosul naţiei române. În consecinţă, noi ar trebui să fim mai înţelegători, mai toleranţi, mai miloşi, chiar mai milostivi.
Din cunoştinţele mele modeste, din precizările Comunicatului, dar şi ca urmare a relaţiei pe care am avut-o cu mai mulţi preoţi, unul dintre ei – vecinul meu, eu ştiu că bugetul unei familii conduse de un om în sutană este asigurat din trei părţi: de la stat, adică de la noi, de la bugetul BOR, dar şi din partea enoriaşilor, adică iar de la noi.
De regulă, un preot alcătuieşte un consiliu parohial, transformat ad-hoc într-un fel de mini-guvern pentru localitatea respectivă, care conduce comunitatea, neoficial, în paralel cu primarul de rigoare. Aşa cum Guvernul Ponta 2 stabileşte noi im