- înainte şi după - Înainte, ca artist care-şi "cunoaşte interesul", aveai o singură opţiune: să faci frumos în faţa partidului şi, în ultima perioadă, în faţa conducătorului iubit. Te aliniai disciplinat în front? Aveai numai de cîştigat. Erai recunoscut ca mare artist, eventual erai făcut artist al poporului (şi de aici cîştigai şi ceva bănuţi în plus), ţi se tipăreau volumele în zeci de mii de exemplare (şi de aici cîştigai alţi bănuţi în plus), ţi se dădea să pictezi, în locuri publice, fresce cu fecioarele tale serafice şi cu fruntea înaltă (şi, de aici, desigur, iarăşi bănuţii în plus de rigoare). În plus faţă de bănuţii în plus, beneficiai oricînd îţi dorea sufletul de vacanţe creative pe la casele de creaţie de la munte sau la mare. Ce mai, erai un rege! Îţi puteai permite chiar să dai la boboci liniştit pe mobilierul art nouveau de la Pelişor (unde erai cazat), că nimeni nu se supăra. În paranteză fie spus, dacă nu-ţi cunoşteai interesul, erai, oricît de genial, un neica nimeni: un ăla, un Leonid Dimov umil, de care nu ştie mai nimeni, sortit să-şi ducă viaţa şi să moară în mizerie. După, opţiunile prin care să-ţi atingi interesul s-au diversificat. A rămas în continuare, desigur, "direcţia" tradiţională, de gudurare pe lîngă puterea politică. Astăzi, nu ţi se cere să faci prea mult în sensul acesta. Trebuie doar să-ţi declari opţiunile şi să te afişezi

cu cei care ne conduc (şi astfel să le aduci aşa-numitele beneficii de imagine - lucru de care, pare-se, au mare nevoie). Te vei bucura de premii academice, de finanţări de la Ministerul Culturii sau de stima eternă (pe durata unui mandat) a Patriei. Ca director de teatru, vei beneficia de fonduri preferenţiale pentru instituţia ta. Ca simplu actor, vei fi purtat pe la mînăstiri, unde ţi se vor da mese îmbelşugate la lumina focului de tabără (pentru asta nu trebuie decît să-i săruţi ministrului-m