Filmul „Inception“ este contrariant şi stimulant, dar nu este o capodoperă. „Inception“ te face să gândeşti. Într-o vară aridă în entertainment inteligent, e o performanţă că pelicula e dezbătută, interpretată, apărată şi contestată cu ferocitate.
Bravo lui Nolan că a reuşit un blockbuster inventiv, entertaining (cel puţin de la un punct încolo), destinat să suscite o mitologizare popculturală de tipul „Matrix". „Inception" te pune pe gânduri în legătură cu fanatizarea blogosferei şi, în special, a „fanboy-şilor" care linşează orice critic ce îndrăzneşte să fluiere în biserica Nolan (unii întreabă „păcătoşii" „cine sunt ei de au tupeul să...?", alţii ştiu exact ce sunt: nişte impostori debili/frustraţi care ar trebui să-şi caute alt job).
„Inception" te forţează să analizezi ce anume face un film „mare": e contrariant şi stimulant, dar nu e o capodoperă. E excitant nervos, flashy, frustrant şi cam fără miză, ca un cub Rubik cu pătrate lipsă.
Da, conceptul e copleşitor, dar atât de încurcat, încât Nolan are nevoie de mai bine de o oră de expoziţiune, de dialoguri greoaie sau de-a dreptul ridicole, până să pună intriga în mişcare. Şi atunci când filmul „începe", ai impresia că inventează reguli din mers (chiar şi comentatorii care susţin că au înţeles totul nu se pot abţine să nu se certe şi să se contrazică între ei).
Un film-jaf plasat în subconştient
DiCaprio (care pare abia trezit din „Shutter Island") este Cobb, un „extractor" dintr-o societate futuristă (?), descrisă ca un travelogue James Bond. El intră în visele oamenilor şi smulge de acolo informaţii importante. Acum e angajat de un boss corporatist să introducă în mintea unui rival ideea că trebuie să-şi fărîmiţeze imperiul. În spatele straturilor năucitoare de vis în vis şade un film-jaf cu o echipă de specialişti ce operează, nu într-un cazino, ca-n „Ocean 11", ci în subconştien
