Povestea nedorită, dar necesară, de săptămîna trecută vorbea despre spectrul unei aparent inevitabile dictaturi media. În paranteză fie spus, poveştile astea cu spectre şi fantome sînt teribile: cunoaştem una de-a dreptul nemuritoare, cu o fantomă care bîntuia Europa, o poveste care a făcut efectiv istorie, scrisă pe la mijlocul veacului trecut de un tînăr de 30 de ani pe nume Karl Marx. Nu, în nici un caz, dictatura media nu este o ameninţare exclusiv românească şi nici nu avem motive să spunem că, obligatoriu, românii vor suferi mai mult decît alţii (deşi nu-i exclus nici asta). Oricît am vrea, e greu să redescoperim apa caldă: despre impactul media asupra realităţii se discută, în diferite forme, de multă vreme (vă mai aduceţi aminte cum, din vrere de răzbunare pe bancher, contele de Monte Cristo îşi face "telegraful" aliat - altfel spus, manipulează prin media?), iar de cel puţin un deceniu maniera în care media construieşte şi inventează realitatea constituie obiect de studiu în universităţi. După cum săptămînal ne readuce aminte gureşa noastră pagină a doua, despre adevăruri ne vorbesc toate cărţile bune. Sau revistele bune. Într-un articol publicat în martie a.c. în Index on Censorship, Richard Holbrooke (o vreme însărcinat special al Statelor Unite în fosta Iugoslavia) povesteşte un episod plin de tîlcuri, petrecut de-adevăratelea la un colocviu avînd ca temă tocmai media, desfăşurat la New York, în '98. În toiul dezbaterii, Christiane Annanpour (reporter special al CNN) este atacată de unul dintre participanţi cu întrebarea Aţi făcut o treabă bună în Bosnia, dar de ce nu v-aţi dus şi în Rwanda, unde au pierit mult mai mulţi oameni? Întrebare la care doamna Annanpour a răspuns, aflăm, cu eleganţă şi fermitate în doze egale: Am fost în Rwanda. Ştiu foarte bine ce s-a întîmplat, dar procesul lui O.J. Simpson ne-a împiedicat să facem din Rwanda un subiect