Aşadar nici nu a trecut o lună de la instalare şi primul scandal politic zguduie guvernul, iar partenerii îşi dau unul altuia teste de fidelitate. Cei care până mai ieri ne explicau savant cum cele două partide conspiră să instaureze dictatura în România acum ne explică de ce vom asista la ruptura coaliţiei. De fapt, era logic că două partide care îşi propuneau să se anihileze reciproc până acum două luni nu vor face un mariaj reuşit. Mai ales că în mediul toxic de la noi toate alianţele politice sau electorale din ultimii 18 ani s-au destrămat înainte de finalul mandatului. Absolut toate, fără excepţie, cine e curios să facă un exerciţiu de memorie. Şi dacă nu s-au înţeles partide mai compatibile politic, era limpede că PSD şi PD-L nu vor avea viaţă liniştită împreună. Problema de fond este că partidele noastre nu văd alianţele politice ca pe nişte contracte din care ambii parteneri câştigă. Când au făcut marea coaliţie de guvernare din Germania, social-democraţii şi creştin-democraţii au negociat îndelung şi au semnat un document detaliat de guvernare, pe care îl aplică la sânge. La noi, vechii inamici s-au înţeles rapid şi pentru un document atât de vag încât fiecare poate înţelege ce vrea din el. Scandalul este scris în actul de naştere al acestei coaliţii, iar disputa politică se mută acum în interiorul guvernului. Revin însă la observaţia de mai sus: de ce nu rezistă coaliţiile în România? Explicaţia e simplă: politicienii noştri (şi nu doar ei, e valabil şi pentru jurnalişti, comentatori şi mare parte din public) privesc politica precum un joc de sumă nulă. Aşa se numeşte în teoria economică o relaţie din care un partener câştigă exact ce pierde celălalt. X câştigă, Y pierde, împreună avem tot cât aveam şi înainte, nimic mai mult, pentru că ne-am furat căciula unul altuia. Ideea că ne putem asocia şi câştiga împreună mai mult le pare o ciudăţenie.

Prob