Revista de arhitectură şi design Octogon a produs un nou număr, al şaselea de cînd apare şi în ediţie românească. Ea adună forţele comentatorilor de arhitectură, design şi arte din ţări central şi est europene, cărora le furnizează material cu privire la fenomenul internaţional, urmînd ca redacţiile naţionale să îşi aducă propria contribuţie despre "parohiile" lor. Acest din urmă material este apoi ales de către alte redacţii naţionale. Ce se întîmplă în ţări foste "vecine şi prietene", care s-au îndepărtat unele de altele după 1989 într-un ritm egalat doar de fuga spre roşu a particulelor, devine astfel vizibil. Ştim, din nefericire, mai multe despre arhitectura occidentală decît despre vecinătatea apropiată. Pentru cei care sînt familiarizaţi cu arhitectura post-comunistă, nu este un secret că Ungaria sau Cehia au fenomene şi personaje fascinante, pe care vesticii le recunosc (a se vedea bunăoară includerea lui Imre Makovecz în hărţile sinoptice ale lui Charles Jencks). Mulţumită eforturilor revistei aici comentate, are şi publicul românesc acces la ele, după cum şi, invers, cei din Europa centrală încep să vadă arhitecturi româneşti (este cazul prezentării lui Radu Teacă, preluată de ediţia ungară a revistei). În ceea ce priveşte numărul de faţă, Octogon îşi continuă cartografierea vîrfurilor arhitecturii româneşti printr-un dosar Radu Mihăilescu. Timişoreanul este un timid în ceea ce priveşte propria sa vizibilitate publică, dar un meşteşugar desăvîrşit în dialogul său cu materialele naturale, cu texturile acestora şi, pe cale de consecinţă, cu spaţiul vibrat, al existenţei. Continuu să cred că Radu Mihăilescu este în primul rînd un remarcabil autor de lăcaşuri sacre; chiar şi tandreţea nemăsurată cu care a cizelat capodopera numită Casa Herczeg, cea care a şi primit medalia Bienalei de Arhitectură Bucureşti 2000, confirmă această aserţiune. În concomiten