Lumea de azi are, in cazul fericit, o indiferenta crasa fata de creator, daca nu chiar, in versiunile hard, o ostilitate fatisa. Traim in fascinanta epoca a functionarilor marunti si teleghidati ca niste robotei, a mimetismului primitiv si a neconditionatei carente imaginative. Intr-una dintre fascinantele sale „note" (datata, iata, cu mai bine de patruzeci si trei de ani in urma - „Joi, 3 ianuarie 1969" - si reluata intr-un numar al Dilemei vechi), Andrei Plesu face o, cum sa-i spun, „tipologizare culturala" absolut remarcabila. Spune autorul: „Ma frapeaza, uneori, fisura existenta, potential, intre omul de cultura si insul creator. Pe de o parte acumularea (cultura e intotdeauna vasta, intinsa, generala etc.), pe de alta explozia. Cu specificarea ca nici acumularea nu duce, in mod necesar, la explozie, nici explozia nu are loc, in mod necesar, pe baza de acumulare. Dar explozia e experesie de sine, in vreme ce acumularea e, mai degraba, uitare de sine. Exista, in alcatuirea omului de cultura, o componenta de camuflaj. Cultura pura si simpla compenseaza si ascunde, in anumite cazuri, o sumedenie de precaritati: sterilitatea, de pilda, sau lipsa spontaneitatii sau subrezenia instinctului vital. Am intalnit culturali pentru care cultura e sansa de a fi stiutor, chiar daca nu intelegi mare lucru. Inlocuiesti reflectia prin citat, inventia prin sursologie. In variantele sale reusite, omul de cultura e un temeinic culegator. Semanator, intruchipare a vervei seminale, e insa numai individul dotat pentru creativitate." „Culegatorul", imi permit sa adaug, revela si o dimensiune parazitara, existand in virtutea eforturilor si inspiratiei „semanatorului". Si, totusi, cumva paradoxal, omul de cultura il dispretuieste pe insul creator. Andrei Plesu nu se ocupa si de acest aspect care constituie, pana la urma, miza reala a tipologizarii de mai sus. Autosuficient in eruditia sa -