Fiindcă am stat o vreme în Viena, redacţia Dilemei m-a pedepsit să scriu despre cum merge şmecheria românească între teutoni. Drept să fiu, nici austriecii nu sînt din cale-afară de teutonici, şi nici românii cu care am avut de a face nu s-au arătat prea şmecheri. Ba parcă dimpotrivă. Cei pe care am apucat să-i cunosc mai bine, de regulă din emigraţia mai recentă, se arătau foarte aspri cu metehnele aduse de acasă, între care nu putea lipsi furşăreala isteaţă şi trasul în piept în mărunte potlogării. În lipsă de subiect, m-am hotărît să povestesc despre mine însumi şi despre soţia mea. Dată fiind tema propusă, sper să nu fiu bănuit de cultul personalităţii.
Între Est şi Vest... Şmecheria, după mine, e un mod de existenţă care îmbină armonios cultura expedientului şi cultura mefienţei. Este, poate, un ingredient balcanic (poate că Steinhardt l-ar fi putut declara şi pe el virtute creştină, în vreme ce lui Noica trebuie să-i fi fost abominabil) şi are, aproape sigur, multe de împărţit cu istoria de după război, destul de asemănătoare, a ţărilor central- şi est-europene. Să începem cu mefienţa. Şmecherul - scrie şi în dicţionar - nu se lasă păcălit. El e "pe fază", nu ţine să-l îmbeţi cu apă chioară. El e învăţat să-şi dea seama totdeauna cum stau lucrurile "de fapt" şi ceea ce pentru alţii trece drept "realitate", pentru el se arată a fi un truc, o şmecherie. Stăteam într-un cămin studenţesc din Viena, cînd a izbucnit scandalul Waldheim. Nu mai ţin minte exact toate detaliile. Sper însă să pot reconstitui fidel faptele importante. Kurt Waldheim era pe vremea aceea preşedintele Austriei şi un politician foarte respectat, cu o serioasă carieră internaţională în spate. Pe cînd locuiam la căminul amintit s-a dat la iveală că în tinereţe, cu multe decenii în urmă, Waldheim făcuse un stagiu militar într-o organizaţie nazistă. Serviciul militar, ştie toată lumea,
