De două secole, neamul românesc trăieşte o dramă, drama Basarabiei. Prin silnicie, trădare şi corupţie, Rusia ţaristă rupe, în 1812, trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare în două. De atunci datează începutul conflictului nostru cu vecinul de la răsărit şi tot de atunci problema relaţiilor româno-ruse devine una dintre coordonatele principale ale politicii externe a statului român. În acelaşi timp, după 1812, sentimentele antiruse ale românilor iau amploare, amplificate ulterior de comportamentul Imperiului Ţarist din anii 1877-1878 şi 1916-1917, precum şi de cel al Rusiei Sovietice din 1940 şi de după 1944.

Între Napoleon şi Alexandru I

Bătălia de la Stănileşti (1711) reprezintă ultima mare victorie otomană împotriva Rusiei, restul veacului al XVIII-lea fiind marcat de avansul constant al imperiului ţarilor către Istanbul şi strâmtori. Prin pacea de la Belgrad (1739), Rusia obţine cetatea Azov şi ieşirea la Marea Neagră, apoi, prin prevederile păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774), ocupă cetăţile Kerci şi Enikale din Crimeea, urmate de ocuparea întregii peninsule în 1783. Consecutiv unui nou război ruso-austro-turc (1787-1792), Poarta Otomană se vede nevoită să cedeze ţarului teritoriul dintre Bug şi Nistru, Rusia devenind astfel nemijlocit vecina de la răsărit a Moldovei. În 1806, Turcia declară din nou război imperiului ţarist, sperând, în noile circumstanţe internaţionale marcate de victoriile lui Napoleon în Europa, să-şi refacă prestigiul extern şi să recupereze o parte din teritoriile cedate în decursul veacului anterior. Momentul ales părea deosebit de favorabil Înaltei Porţi. Alexandru I (1801-1825), ţarul Rusiei, se afla deja de un an în război cu Napoleon, împăratul Franţei, iar după dezastrul de la Austerlitz (2 decembrie 1805), în care armatele austro-ruse fuseseră pulverizate de geniul militar al teribilului corsican, situaţia sa devenise şi