La 71 de ani de la primul val de deportări staliniste din Basarabia, puţinele victime care au rămas în viaţă deapănă amintiri sfâşietoare despre acel 13 iunie 1941 care i-au rupt de familii sau i-au lăsat fără avere.

Ora 2.30 noaptea. Cele 1.315 de vagoane blestemate pentru vite aşteaptau pe şine pentru a fi bucşite cu 29.839 de antisovietici din Basarabia şi Bucovina de Nord, în timp ce trimişii lui Stalin trezeau din somn familiile primarilor, învăţătorilor, membrilor de partide româneşti, proprietarilor, comercianţilor sau albgardiştilor. Urmau să le exileze într-un coşmar, printre străini.

Ecaterina Dorofeev (83 de ani) poartă cu ea un mănunchi de triste amintiri. Era pe atunci o copilă de 13 ani. În acea noapte sovieticii au obligat-o să urce în căruţă alături de mamă, tată şi soră. Ajunşi la Călăraşi, unde trebuia să urce în tren, micuţa Ecaterina s-a apropiat de cal. „L-am mângâiat, l-am cuprins şi, printre lacrimi, mi-am luat rămas bun de la el. În timp ce urcam, animalul bătea cu copitele", îşi aminteşte femeia, izbucnind şi azi în hohote de plâns. „Pe drum, trenul se oprea. Intrau tot mai mulţi şi mai mulţi. Am mers de joi până luni la Tiraspol, acolo tata, alături de capii celorlalte familii, a fost obligat să coboare şi să urce în alt tren. De atunci nu l-am mai văzut", povesteşte bătrâna, care, după un drum de aproape două săptămâni, a ajuns în oraşul Kîzîlorda, din Kazahstan.

CERŞESC DREPTATE

În 1945 a revenit acasă dar a fost deportată în 1949, împreună cu soţul şi copiii săi. De două ori a rămas fără averea pe care atât părinţii, dar şi ea împreună cu soţul, au agoni sit-o în nopţi nedormite şi ani lungi de muncă. Acum fiul ei, Valentin (65 de ani), bate drumul pe la oficiali pentru a cerşi dreptate. „Am cerut să văd ce avere au avut străbunii mei. Am primit nişte răspunsuri de parcă autorităţile şi-ar bate joc de noi. Toată ave