Când vine luna mai, nu facem cunoştinţă doar cu primăvara, ci şi cu Ziua Limbii şi a Culturii Portugheze. Pe 5 mai, în fiecare an, această sărbătoare aduce lumină în vieţile vorbitorilor de portugheză, pentru că această limbă, străină pentru unii dintre noi, nu este doar un cod care ne ajută să transmitem mesaje rigide, nu e doar o grupare de sunete şi litere aşezate convenţional pe un colţ de carte prăfuită, ci e un stil de viaţă, e un fel aparte de a simţi, de a pronunţa prin consoane puternice tot, de la lucrurile mărunte care ne echilibrează simţurile până la marea dragoste care ne strică, din când în când, acest echilibru fără adresă.

Portugheza nu e, aşa cum spun unii, o limbă învechită, ci e o tradiţie care îmbogăţeşte enorm paleta culturii. Din dorinţa de a da un nume acestei frumoase întâmplări, s-a creat o comunitate a ţărilor vorbitoare de portugheză (Comunidade dos Paises de Lingua Portuguesa – CPLP), care cuprinde statele Angola, Capul-Verde, Guineea-Bissau, Mozambic, Portugalia, Sao Tome e Principe şi Timorul de Est.

Chiar dacă se pronunţă diferit, în funcţie de ariile geografice care îi găzduiesc ecoul, portugheza rămâne o forţă, care ascunde o nobleţe anume, care îngână fără ezitare toate nuanţele eternităţii, aşa cum e ea, cu multe sau cu puţine ş-uri şi â-uri, cu „l” palatal sau cu „l” normal, cu reguli ciudate de accentuare sau cu reguli care tind spre simplificarea gramaticii. Uneori, când vorbesc sau când aud această limbă, când citesc versuri şi mă las cucerită de frumuseţea lor, am impresia că, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi va înţelege de ce portugheza e specială, de ce e normal să o simţim mai aproape de suflet.

Pe 5 mai avem nevoie să ne aducem aminte că portugheza există şi că noi îi suntem contemporani. Indiferent de continent, indiferent de fusul orar, indiferent de înfăţişarea vorbitorilor ei, această