Vorbeam data trecută despre volumul „Bohema de altădată”, semnat cu pseudonimul K. Autorul e nostalgic, oftează după copilărie, mai ales după Caragiale. Eu nu pot să vorbesc despre Caragiale fără să îmi aduc aminte despre „toate cele” povestite de Domnul Beligan.

Pentru Domnul Beligan, Caragiale e mereu nou. Dacă îl întrebi: „Ce mai e nou la Teatrul Naţional?”, el răspunde: „Caragiale...”.

Şi câte lucruri nestiute spune. Ca de exemplu : „Ce-ar fi să luăm cafeaua la Paris?”.

„Unul din capitolele cele mai fabuloase ale vieţii lui Caragiale au fost cele legate de moştenirile primite. Tradiţia orală vorbeşte despre cum l-au procopsit rudele sale cu diferite succesiuni pe care el le toca cu dezinvoltură – Moştenirea Momuloaiei – vară primară cu mama sa, a fost o moştenire generoasă, care i-a îngăduit să se mute cu toată familia la Berlin. Era norocos, cert este că de câte ori se afla la ananghie, providenţa îi azvârlea colacul de salvare al unei moşteniri nevisate şi atunci se arată foarte generos cu amicii săi, invitându-i la petreceri care se lungeau nesfârşit de mult. Plata consumaţiei şi-o asuma el, neîngăduind nimănui să contribuie cu ceva la răspunderea financiară a chefului. Zbura ideea că ar fi foarte zgârcit, de fapt era intratabil dacă încercai să-i ceri bani împrumut. Nu dădea bani gheaţă pentru nimic în lume. Ştia el ce ştia. Era foarte rău platnic, ca-n portretul lui Şerban Cioculescu: «Nenea Iancu, om sucit, plin de contradicţii. Rău platnic. Foarte zgârcit şi risipitor. Aici bun să-l pui la rană, aici mai rău decât un câine de stână, demonic în vorbire...»„.

Caragiale adora să stea la masă cu o bere-n faţă şi să se desfăşoare în faţa unui public fascinat de talentul său uluitor de povestitor. Odată, când i-a picat o moştenire neaşteptată, a făcut unul din acele zaiafeturi vestite. Masa a început la prânz şi a ţinut toata ziua şi toa