Un sondaj de opinie pe subiect istoric, spre deosebire de cele pe teme politice sau sociale de actualitate, presupune din partea respondenţilor un minimum de cunoaştere: trebuie să ştie ceva istorie, ca să poată opina şi eventual să-şi poată argumenta, măcar sieşi, opinia. Orgoliul datului cu părerea în necunoştinţă de cauză – care este, de altfel, un fel de sport naţional la români – devine în acest caz mult mai evident şi... cam penibil. Scuza emoţiilor de conjunctură, a dreptului inalienabil la opinie partizană, a intereselor de clasă (socială, desigur) nu mai poate funcţiona în acest caz, deoarece este nevoie de o minimă cunoaştere istorică. Potrivit unei interpretări ne-sociologice, rezultatele acestui sondaj de opinie istorică, picat deasupra capului unui eşantion de români ai anului 2013 (şi nu numai, antecedentele din „Zece pentru România” convergând către aceleaşi concluzii) arată o cronică necunoaştere a acestora în materie de istorie naţională, aplecarea majorităţii spre răspunsul facil şi comod, pe baza unui la fel de gratifiant profil naţionalist. Să argumentăm. Pentru românul-eşantion, îndeobşte atoateştiutor la orice întrebare pusă pe stradă sau la televizor, recursul la numele lui Mihai Viteazul, urmat îndeaproape de Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş şi Alexandru Ioan Cuza este cea mai uşoară salvare dintr-o dilemă foarte serioasă, de genul: care este cea mai importantă personalitate din istoria românilor? Păi cum să nu fie importanţi Mihai, Ştefan, Mircea, Vlad, Cuza (toţi cu scoruri în jur de 90%), dacă ei au statui peste tot în ţară şi dacă s-au făcut chiar şi filme de mare succes despre ei, unde se arată câte au făcut şi au suferit ei pentru ţară şi popor... Nu degeaba au trudit, decenii de-a rândul, nu numai sculptorii monumentalişti, dar şi marii maeştri ai propagandei naţionalist-comuniste pe teme istorice, precum Titus Popovici