O lecţie a lui Liviu Ciulei
La despărţiea de Liviu Ciulei, revista 22 publică fragmente dintr-un amplu interviu din anul 1968, acordat de marele regizor lui Romulus Rusan. Pe atunci, Liviu Ciulei avea 43 de ani, era director la Teatrul „Bulandra”, iar în 1965 obţinuse marele succes cu „Pădurea spânzuraţilor” la Cannes, unde cucerise premiul pentru regie. Se afla, aşadar, pe culmile gloriei, dar, aşa cum constată şi autorul interviului, nu-şi pierduse simţul măsurii, stilul răspunsurilor sale este „dubitativ şi frământat”. Reproducem, din interviul amintit, o întrebare chiar despre genialitate: „Aţi fost numit de presa vest-germană genial. E jenant, Liviu Ciulei, să vă amintesc asta, cer scuze, modestia dvs. e recunoscută, dar explicaţi-ne ca şi când n-ar fi vorba de dvs. – însă admiţând că aţi atins prin această consacrare nişte senzaţii rezervate puţinor artişti – cam ce etape deschid drumul spre, să-i zicem, succes? – răbdare, inspiraţie, transpiraţie etc., etc.?” Iată şi punctul de vedere al artistului: „Personal sunt flatat ca orice om când capătă un asemenea adjectiv şi, mărturisesc, sunt tentat în intimitatea mea să o cred. Din fericire, acest lucru nu ţine mult. Cred că a fi genial înseamnă a depăşi printr-o atitudine aproape vizionară epoca în care trăieşti, epoca şi condiţiile care te-au determinat, şi a deschide artei noi perspective, sesizând timpul în care trăieşti cu un ceas mai devreme decât ceilalţi şi redându-l aşa în transpunere artistică. Nu cred că am făcut aceasta până acum. Aş fi mulţumit să ştiu că mă înscriu cu talent în rândul celor care reprezintă media artistică a epocii noastre. Consider că tot ce fac, fiecare lucrare nu reprezintă decât o etapă a activităţii mele şi sper să rămân la fel de deschis şi de neliniştit în faţa fiecărei noi intenţii artistice. Consider de fapt cu adevărat important numai succesul faţă de tine în
