Ce înseamnă 20 de ani în existenţa unui ziar ? Nimic,  un început numai. Păi, la vârsta asta un om e tânăr şi plin de idealuri. Visează să cucerească lumea şi se închipuie nemuritor. Nici nu concepem  că  cineva l-ar putea opri din ascensiune. Cotidianul sărbătorit de noi azi, condeieri făuritori şi cititori consumatori, dă semne c-a obosit, răsuflă  anevoie în criza economică tot mai lăbărţată. Şi-a împuţinat foile şi literele, şi-a concediat ziarişti şi speranţe… Pare un orfan, ca toate suratele din presa scrisă, nimeni nu catadicseşte să-i bage în seamă agonia. Ne-a învins precaritatea, modernitatea slută a globalizării se hrăneşte cu frivolităţi şi obscenităţi. Ştirea trebuie să aibă musai ţâţe  şi fese goale, buricul e la mare preţ, cine mai preţuieşte spiritul ? Scandalurile de alcov şi cele politico-financiare,  pornite din interese superioare de partid şi de stat, fac rating, umflă tirajele. Cadavrele şi scornelile mizere sunt tuşul care înnegreşte paginile înstrăinării  noastre de noi înşine. Limba română  scânceşte schilodită în valţuri, cuvântul şi-a pierdut emoţia, strălucirea de odinioară. Trăim  pe repede-nainte, robi ai facturilor de care nu  e chip să scăpăm curând. Am luat-o iar razna, îmi propusesem să scriu  altceva despre aniversarea “Jurnalului Naţional” şi despre cei care l-au născut  şi îl  ţin încă în viaţă. L-aş  pomeni pe Marius Tucă şi pe colegii săi de redacţie, în lipsa cărora n-am avea ce povesti… Îi simt îngrijoraţi şi dezamăgiţi de perspectivele deloc optimiste,  taman  la doi ani după majorat. Cum să nu fii pesimist când constaţi că pe zi ce trece piaţa media se debilizează şi se caricaturizează ? Un gând de sărbătoare şi pentru Gabriela Antoniu, ca şi pentru Marina Constantinoiu, spre care articolele mele şi-au găsit zborul electronic  mereu şi mereu. Şi de amărăciune, fiindcă  plecările lui Tudor Octavian şi Răzvan  Bărbulescu, ori