«Pe planeta Wall Street noţiunile de merit şi compensaţie sunt altele decât pe Terra.» Tradiţia românească a companiilor private care jupoaie statul este atât de substanţială încât nu mai surprinde pe nimeni. Ea cuprinde atât de multe exemple, iar mecanismele de furt sunt atât de complexe, încât ne-am obişnuit să dăm colectiv din umeri şi să mergem mai departe. Iată însă că avem un exemplu de tupeu veritabil, la scară mare şi fără prea multe artificii.
«Pe planeta Wall Street noţiunile de merit şi compensaţie sunt altele decât pe Terra.»
Tradiţia românească a companiilor private care jupoaie statul este atât de substanţială încât nu mai surprinde pe nimeni. Ea cuprinde atât de multe exemple, iar mecanismele de furt sunt atât de complexe, încât ne-am obişnuit să dăm colectiv din umeri şi să mergem mai departe.
Iată însă că avem un exemplu de tupeu veritabil, la scară mare şi fără prea multe artificii. Locul faptei? Cum începem să ne obişnuim, capitala capitalismului: Wall Street. Mai mult, avem din nou de-a face cu acel nume legendar: Merrill Lynch. Acesta era odinioară sinonim cu efortul de a-i aduce omului de rând o şansă să facă bani în același ritm cu patricienii canioanelor de zgârie-nori din sudul insulei Manhattan. Acum acelaşi nume devine rapid sinonim cu lăcomia paroxistic grobiană.
În toamna anului trecut, Merrill Lynch a ocolit la mustaţă falimentul, în cursul aceloraşi 24 de ore care răpuseseră alt nume legendar al Wall Street-ului: Lehman Brothers. Pe când britanicii de la Barclays i-au lăsat pe „fraţii Lehman” cu buzele umflate, directorul executiv al Merrill Lynch a reuşit să pecetluiască o preluare a acesteia de către Bank of America (BofA) la un preţ relativ onorabil. Până aici, toate bune şi frumoase.
La puţin timp după fuziunea salvatoare, „mirele” BofA a aflat că „mireasa” Merrill Lynch fusese de o promiscuitate fin
