Selecţionerul e un personaj de dată relativ recentă în peisajul teatral românesc. Oricum, mult mai recentă decât conceptul şi realitatea de festival căreia îi e asociat, indiferent dacă adoptăm drept punct de referinţă cele câteva ediţii ale Festivalului Teatrelor Dramatice ce au fost îngăduite de regimul comunist în România.
Mai exact în Bucureştiul anilor ‘50, ori Festivalul organizat începând din anii ’70 de Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, primul din sistemul festivalier care, cu modificările şi reconfigurările de rigoare, rezistă şi azi.
Despre necesitatea ca cineva, de preferinţă unul sau mai mulţi critici de teatru, să facă o triere a trupelor şi mai ales a spectacolelor ce doresc să vină la un anume festival, o dorinţă tot mai arzătoare, rostită adesea pe un ton imperativ îndată după anul 1989 (până atunci vrerea în cauză era adesea artificial, ba chiar arbitrar temperată de tot felul de factori de decizie ideologică, de cenzori şi ajutoarele lor care hotărau ce merită şi ce nu merită să treacă hotarele unui judeţ) s-a vorbit încă din 1990, atunci când a fost creat Festivalul Naţional de Teatru.
Au trebuit însă doi ani ca ideea să fie transpusă în practică, primul selecţioner din istoria post-revoluţionară a teatrului românesc fiind, cred, criticul de teatru Cristina Dumitrescu care, în virtutea unui contract cu principalul finanţator al FNT, Ministerul Culturii, a decis care sunt spectacolele ce vor fi invitate la ceea ce era proiectat să fie cea mai mare şi mai importantă manifestare de cultură teatrală din România.
Nu ştiu de ce obiceiul, bun de altfel, şi care a şi dat rezultate, nu a prins, cel puţin în cazul FNT. A fost uitat până hăt în anul 1997 când, la timonă, a revenit Cristina Dumitrescu. I-au succedat Alice Georgescu, Ludmila Patlanjoglu, Ion Parhon, Marina Constantinescu, Cristina Modreanu şi apoi, din nou, Alice Geo