Eram elev de liceu. La Cluj. "Microbul" teatrului se instalase destul de tare în mintea şi în sufletul meu.
Făceam figuraţie la Teatru şi la Operă. Nu pentru cei cinci lei pe seară, ci pentru plăcerea de a fi aproape de artiştii pe care-i admiram şi de atmosfera scenei, ce mi se părea mirifică. Mi-aduc aminte, parcă ar fi fost ieri, că spectacolul "D-ale Carnavalului" urma să fie onorat de prezenţa a doi titani ai teatrului românesc, mai precis al Naţionalului bucureştean, Grigore Vasiliu Birlic şi Radu Beligan. Erau invitaţi în reprezentaţie. Într-o oră, casieria teatrului era închisă, deoarece toate biletele se epuizaseră.
DESTIN. În seara cu pricina m-am strecurat în sală cu două ore înainte, ascunzându-mă în "cabinet de toillette", cum ar spune Caragiale. Ţineam cu putere clanţa uşii în sus, să nu încerce cineva să mă găsească acolo. Când publicul a început să intre şi zumzetul glasurilor lor se auzea tot mai puternic, am ieşit, m-am amestecat printre spectatori, aşteptând cu sufletul la gură începutul reprezentaţiei. Şi astăzi, după atâţia zeci de ani, când mă aflu acolo, în sala teatrului clujean, privesc cu nostalgie locul unde am stat în picioare, ascultându-i şi privindu-i pe cei doi inegalabili artişti.
Ce vreau să spun? Ceea ce am declarat de multe ori: nimic în viaţa mea nu a fost întâmplător. Privindu-i, aplaudându-i, puteam oare atunci să-mi imaginez că într-o bună zi voi fi student la IATC din Bucureşti? Că fiind ales prin concurs voi ajunge actor pe prima scenă a ţării? Că cei doi "Monştrii sacri" ai tinereţii mele îmi vor fi parteneri? Că voi fi alături de ei în spectacole şi în filme?
DELEGAT. Aş putea oare uita ziua când Maestrul Radu Beligan l-a adus la Sala "Cassandra" pe Louis Daquin, regizorul de film care-şi alegea distribuţia la filmul ce urma să-i înceapă, prima coproducţie româno-fr
