Nationalismul este ultimul refugiu al canaliei, spune o vorba adeseori si pe drept cuvant amintita (adaptez aici, traducand scoundrel prin canalie, un citat faimos din Samuel Johnson, care vorbea despre falsul patriotism, gaunos, strident si bombastic). Exista o maladie pe care Monica Lovinescu a diagnosticat-o drept vadimita. Este o boala psihologica contagioasa, se manifesta prin inflamarea primejdioasa a glandei nationaliste, prin incontinenta verbala, prin vehementa grobiana, iar pentru a o contracta este nevoie de disponibilitati, afinitati si vulnerabilitati launtrice. Pe care, iata, domnii Victor Ponta si Crin Antonescu le poseda din plin. Pe scurt, nu toata lumea se vadimizeaza, nu toata lumea se preteaza la circul ieftin al pompierismului patriotard. Ungarofobia deliranta a “Romaniei Mari”, imunda publicatie vadimista, opera (si opereaza) cu imagini terifiante menite sa demonizeze la modul absolut pe minoritar: “ungurii se hranesc cu carne cruda de sub şa” si alte asemenea scorneli ale urii.
Imi amintesc perfect acel 15 martie 1990, incidentele de la Targu-Mures mediatizate cu tonalitati isterizate si isterizante de “Televiziunea Libera”, declaratiile belicoase ale liderilor “Uniunii Vatra Romaneasca” (ce-o mai fi facand pictorul Radu Ciontea?), razboiul propagandistic menit sa justifice de fapt reconstituirea Securitatii sub camuflajul Serviciului Roman de Informatii. Imi amintesc de campaniile declansate de diplomatii lui Iliescu pentru a convinge Occidentul ca insasi integritatea Romaniei este amenintata de revansarzii maghiari si “calul troian” simbolizat de minoritatea etnica maghiara din Romania. Se continua de fapt linia xenofoba a protocronismului, retorica unor Eugen Barbu, Lancranjan, Paunescu si Paul Anghel, spre a-i aminti doar pe acestia.
Cu o viteza uluitoare, gorbaciovistul Iliescu si “occidentalizatul” Roman au aderat la toat
