Mă uit mai mult decât e cazul la televizor fie pentru că nutresc speranţa nesăbuită a unei dezbateri reuşite, fie pentru că vreau să văd, masochist, până unde poate merge prostul gust, reaua-credinţă, bădărănia, prostia. Legătura dintre televiziune şi nevroză are ramificaţii multiple. Mai întâi, „omul de televiziune“ e, prin definiţie, nevrotic. Surescitat, hiper-activ (în dauna reflexivităţii), terorizat de termene, programări, birocraţie şi rating, mereu în priză, iritabil, hărţuit şi hărţuitor deopotrivă, el e uşor de recunoscut prin amestecul insolit de brambureală şi monomanie al comportamentului său. Apoi, faptul de a participa la o emisiune televizată, fie şi ca simplu invitat, e, prin el însuşi, nevrozant. Ai trac, vrei să faci impresie, faci pe deşteptul, pe spiritualul, sau pe judecătorul inflexibil. Te laşi fardat, transpiri abundent, îţi tremură mâinile, sau afişezi o suverană nesimţire. „Combaţi“ ca să te aprecieze colegii, rudele, partidul. Există, în sfîrşit, nevroza telespectatorului, care nu se poate dezlipi de micul ecran, care înlocuieşte viaţa privată cu „televederea“, sau care se uită ca să aibă ce înjura.
Într-un fel sau altul, am trecut prin toate aceste forme de nevroză. Am făcut, în tinereţe, emisiuni de televiziune, am fost invitat la altele şi mă culc zilnic prost dispus din cauza lucrurilor pe care le văd şi le aud, seară de seară, pe diferite canale.
În timpul campaniilor electorale, nevrozele (nu numai cele legate de televiziune) se amplifică. În ce mă priveşte, sufăr acut de nevroza numărul trei: nevroza telespectatorului. Mă uit mai mult decât e cazul la televizor fie pentru că nutresc speranţa nesăbuită a unei dezbateri reuşite, fie pentru că vreau să văd, masochist, până unde poate merge prostul gust, reaua-credinţă, bădărănia, prostia. Simt nevoia, de pildă, să lansez un apel patetic către moderatori.
@N
