Sub egida Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, cu sprijinul Muzeului Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti şi în colaborare cu Scuola Grande di San Teodoro şi Venezia Marketing & Eventi (organizatorii oficiali ai Carnavalului de la Veneţia), a fost deschisă, între 2 şi 14 februarie, expoziţia ”România: Costume şi măşti populare de ceremonie”. Tema din acest an a Carnavalului de la Veneţia a fost ”Vivi in colori/Trăieşte în culori”.
Cu cinci ani în urmă, în iarna carnavalescă veneţiană, o imagine surprinsă pe Podul Rialto stârnea curiozitatea trecătorilor (a patricienilor Serenissimei, a turiştilor exuberanţi, a “măştilor”)… Despre ce anume era vorba? Alaiul unei nunţi – miri, naşi şi nuntaşi –, se oprise pentru fotografia ce se obişnuieşte în astfel de ocazii. Ce era neobişnuit? În vreme ce mirii purtau costume aristocratice, cu măşti veneţiene (doar voalul miresei o arăta cine este), naşii ieşeau în relief prin măştile româneşti arhaice. Aveam să aflăm ceva mai târziu că şi unii, şi alţii erau veneţieni sadea. Însă prezenţa căluşarilor şi a alaiurilor de “măşti” tradiţionale româneşti la Veneţia – România era, în 2008, ţară-invitată la serbările Carnavalului - îi inspirase şi-i determinase să-şi achiziţioneze acele obiecte venite dintr-un timp mai vechi decât întreaga istorie a Serenissimei şi să le poarte cu plăcere, chiar dacă, poate, nu le înţelegeau rostul, semnificaţiile, istoriile care se ţesuseră în jurul lor.
Am întâlnit de multe ori, în zilele acelui februarie venet (căci nu lipseşte februarie din Carnaval, cum nu lipseşte martie din Post), cetele de căluşari, fanfarele noastre şi “mascaţii”, bătând străzile de piatră ale Republiciii Veneţiene şi făcându-i pe turişti să-i urmeze, asaltându-i cu aparate de fotografiat (arma călătorului modern, care poate fi, uneori, la fel de redutabilă cu cea a un