Caragiale a înţeles şi a trăit viaţa ca spectacol. Lumea sa este o reprezentaţie perpetuă, proiectată, regizată şi interpretată de autorul însuşi. S-a spus că Nenea Iancu şi Caragiale au fost de fapt aceeaşi persoană. Autorul, pătruns de o curiozitate vie şi creatoare, contempla, analiza, înregistra înfăţişările cotidiene ale lumii, scruta caractere, fizionomii, gesturi şi ticuri, cu o voluptate prolifică. „Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil”, nota Caragiale în anul 1896. Dincolo de sentimentul acut al efemerului, Caragiale savura cu mare plăcere acţiunea zilnică de pe scena lumii, substanţa din care a construit o operă literară de primă mărime.
Celebrând jocul pur al inteligenţei, Caragiale experimenta, se transfigura, îşi schimba identitatea, interpreta personaje plăsmuite de el însuşi. Improviza expresiv, actoriceşte, arbora tot felul de măşti, cu o plăcere nebună. Mărturisirile contemporanilor ni-l livrează autentic (în multitudinea ipostazelor sale) şi inegalabil, cuceritor şi plin de vervă pe autorul care declara: „Sunt fiul operelor mele, al căror tată sunt”. Caragiale intervenea în desfăşurarea vieţii, transforma întâmplările neutre, oarecare, cu instrumentele unui regizor de geniu. Cobora şi intervenea pur şi simplu în spectacolul cotidian, provoca, stârnea, zgândărea, transformându-i pe cei din jur în interpreţi fără voie şi fără ştire.
Punea în scenă viaţa, pentru ca ulterior să o scrie. Una dintre relatări îi aparţine lui I.D. Suchianu: „Pentru o vorbă pe care s-o pună cândva într-o schiţă viitoare, Caragiale era capabil de munci herculeene. Astfel, fusese el în stare să piardă o noapte întreagă, chibiţând la o partidă de table, fiindcă unul dintre jucători era un grec fudul şi ţâfnos, de la care Caragiale obţinea o anumită frază, spusă cu a