Aş vrea să vă vorbesc despre o carte, pe care am propus-o la Humanitas spre editare, în Colecţia „Vintage“. Cartea n-a stîrnit admiraţia editorilor, şi nici măcar n-a întrunit votul necesar pentru o eventuală ediţie. Neinteresantă! Prea mică! Eu sînt de cu totul altă părere, şi vă las să judecaţi după cele cîteva poveşti ale mele.

Este vorba de Teodor Vârnav, Istoria vieţii mele. Autobiografie din 1845, apărută într-o primă şi singură ediţie la Editura Minerva, în 1908, sub îngrijirea lui Artur Gorovei. Fiul unor mici boieri din Moldova, Teodor Vârnav s-a născut în martie 1801, la Floreşti, în ţinutul Tecuciului. Povestea vieţii sale este, de fapt, povestea unor vremuri despre care astăzi ştim atît de puţine. Mama sa, Mărioara, provine dintr-o familie de boiernaşi destul de înstăriţi, din Moldova „Mare“, Kiruş, cu proprietăţi şi neamuri de-o parte şi de alta a Nistrului. Tatăl, Costache Vârnav, este din Floreşti, ţinutul Tecuci, tot boiernaş, dar nu atît de înstărit. Şi de parcă sărăcia nu ar fi de ajuns, Costache are un comportament straniu pentru copilul Vârnav: „Traiul tătîni-meu era foarte curios, pentru că, pe cît îmi aduc aminte, el alta nu se îndeletnicea, fără numai cu şederea şi cu ciubucul, însă aceasta nu ştiu din ce pricină urma, adică: ori din lenevire, sau din neajungere.“ Şi povestea se prelungeşte într-o descrierea dulce a sastiselilor de odinioară: „Vara, tatăl meu şedea toată ziua în cerdac cu ciubucul, iar iarna în casă, în pat, lîngă fereastră, pe care ori şi cît de ger de ar fi fost afară, trebuia negreşit să o deschiză, ca să-şi vadă livada de lîngă casă, şi pe lîngă aceea, să iasă fumul de tutun din luleaua lui, care niciodată nu se mai stingea.“ Întreaga responsabilitate a casei pică pe umerii mamei: „Iar maică-mea purta de grije atît pentru lucrarea puţinului pămînt ce aveam, cît şi pentru gospodăria casii.“

DE ACELASI AUTOR