Scurt- spre mediumetrajele grupate sub portdrapelul regizorului şi mastermind-ului proiectului, Cristian Mungiu, relevă alţi cîţiva autori (Hanno Höffer, Ioana Uricaru, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu Jr.) în căutarea unei lumi dispărute, lumea „Epocii de Aur“ – „pe care, cu îndreptăţită mîndrie, o numim epoca Nicolae Ceauşescu!“, ca să completez clişeul encomiastic –, cum triumfalist-gongoric era denumită. Acest grupaj se integrează unui proiect în care intră şi celebrul de acum 4,3,2, în care Cristian Mungiu focaliza un atom al acestei lumi, unul capabil să fisioneze orbitor. Cu toate că este vorba despre mai mulţi regizori, fiecare cu propria perspectivă, cu propriile mijloace artistice, se poate observa convergenţa unui numitor comun destul de puternic pentru a asigura nu doar o solidaritate simbolică şi un aer de familie, ci şi o opţiune estetică. Grupajul de legende urbane („Legenda activistului în inspecţie“, „Legenda fotografului oficial“, „Legenda politrucului zelos“, „Legenda miliţianului lacom“), haioase, de un ludic nedisimulat, nu are nimic de-a face cu 4,3,2. Despărţirea de acest film mi se pare o decizie fermă a lui Mungiu şi o interesantă întoarcere la scurtmetrajele anterioare comediei pe muchie de cuţit, Occident (2002), şi capodoperei deja menţionate. Este clar că Mungiu a dorit să confere o armonie orchestrală grupajului – într-o orchestră partiturile se armonizează, nu se disociază. O altă importantă distanţare de 4,3,2, inclus în acest proiect, constă în diferenţa de umoare, neagră, bilioasă în Palme d’Or-ul românesc, veselă, sprinţară, ludică, spumoasă în Amintiri 1 (Tovarăşi, frumoasă e viaţa!) – fără să vreau, titlul mă duce cu gîndul la capodopera lui Ion Creangă. Nimic nu te crispează în aceste microcomedii precum cele ale fraţilor Marx, ale momentelor cu Stan şi Bran, însă în nici un caz precum cele tulburător de triste ale l