Marian Vanghelie se teme de ce e mai rău. I se pare că nu mai are destulă forţă, destulă energie ca să treacă scena, să rezoneze cu masele; că a pierdut din plasticitatea expunerii, indispensabilă politicianului de largă respiraţie care este.

Îl derutează răceala sălii, simte că fără catharsisul prin discurs, potenţat de aplauzele necesare, existenţa lui e la răscruce. Se zvârcoleşte pe dinăuntru şi apelează la resurse nebănuite de sinceritate, transfigurat şi celebru: "Dacă nu mă aplaudaţi, degeaba exist şi mă manifest! (aplauze). Mă manifest de unul singur şi de nebun! Atâta timp cât dumneavoastră mă aplaudaţi, (aplauze, ovaţii) aici e crema intelectualităţii, atunci este o mare onoare că am putut să vă vorbesc".

Am înţeles. În consecinţă, crema intelectualităţii politice se hrăneşte din blatul logoreei, cumpărat cu ropote de aplauze: "Van-ghe-le, Van-ghe-le, Van-ghe-le". Ce sublimă şi înălţătoare recunoaştere a unei interminabile serii de prostii debitate la foc automat.

Vanghelie recunoaşte că a devenit, nu-i aşa, mai complicat - în sensul de mai profund, odată cu revelaţiunile iubirii -, fără să-şi fi pierdut, însă, eficienţa. "Am îmbătrânit, şi poate că am cele şase milioane despre care vorbesc unii la tv, într-o campanie semi-aranjată şi atipică, dusă împotriva mea. Dar nu eram nebun să-i duc în Liban, unde se împuşcă lumea pe stradă. Poate în Elveţia...".

În consecinţă, învăţătura sa către "masa" pesediştilor este aceea de a deveni şi ei la fel de complicaţi şi la fel de eficienţi. "Vă recomand să fiţi, cu toţii, complicaţi, dar şi eficienţi" spune Vanghelie, şi postulează implacabil: "Pentru că, dacă sunteţi complicaţi, dar nu eficienţi, degeaba, absolut degeaba, sunteţi complicaţi!"

Primarul merge mai departe în expunerea sa şi se pierde, cu desăvârşire, în avalanşa propriilor gânduri: "Vă spun câteva gânduri ale mele care mă p