Ajuns la cel de-al patrulea roman, după Degete mici (2005), Băiuţeii (2006, împreună cu fratele său, Matei Florian) şi Zilele regelui (2008), Filip Florian, a publicat la finele lui 2012, Toate bufniţele, un roman, o spun din capul locului, extraordinar, care tinde să ridice, prin calitate, „recolta“ de proză mai săracă a anului trecut. Declarat bestseller al Editurii Polirom la Tîrgul de Carte Gaudeamus, mă bucur că o carte de o calitate excepţională a întrunit, în acest caz, şi gusturile unui public mai larg.

Cunoscut drept un scriitor artizan, un scriitor estet, tacticos şi migălos, care-şi cizelează frazele cu grijă şi cu efort, Filip Florian atinge, chiar prin aceste calităţi, atît meritul, cît şi riscul meseriei sale, faţa şi reversul medaliei: pe de o parte, e un profesionist desăvîrşit, dedicat scrisului, din mîinile căruia nu ies cărţi făcute la repezeală şi ale cărui fraze sînt întotdeauna fără cusur, dar pe de altă parte, estetismul, finisajul artizanal riscă, la limită, să piardă drama, substanţa şi să se blocheze în decorativ.

Or, în Toate bufniţele, roman estetizant, atent lucrat, ca toate cărţile lui Filip Florian, lucrul acesta nu se întîmplă nici o secundă. Balanţa e atent echilibrată în aşa fel încît, fără să renunţe la o scriitură care îi este, în fond, specifică, Filip Florian trece dincolo de orice risc şi, de sub lucrătura atentă a frazelor, face să răzbată în permanenţă vibraţia vieţii, drama, alături de o serie de personaje greu de uitat.

În prim-plan se situează cuplul de personaje Lucian (Luci) – Emil, copilul de 11-12 ani, respectiv bărbatul trecut de 60 de ani, pensionarul cardiac, plecat din Bucureşti şi retras în orăşelul de munte, personaje a căror întîlnire reprezintă, în fond, nucleul dur al cărţii. E o întîlnire formatoare pentru cel dintîi – o iniţiere în viaţă magică, blîndă, fără constrîng