Conceptia pacii imperiale este un termen folosit pentru prima data deEdward Gibbonintr-una din cele mai importante lucrari istorice din toate timpurile, “Declinul şi căderea imperiului Roman.” Istoria umanitatii a cunoscut astfel de perioade in care hiper-puterea dominanta care a impus o pacificare fortata in teritoriile de influenta (sau ocupate) pentru o perioada de timp mai mult sau mai putin indelungata. Putem mentiona in afara de consacrata Pax Romana si Pax Mongolica, Pax Hispanica, Pax Britannica si in sfarsit, ultima dintre toate, Pax Americana.

Pax Romanaeste (a fost) un concept politic, caracterizat de universalitate şi a cărui valoare depăşea frontierele propriu-zise ale statului roman. Pax Romana însemna în primul rând ordine şi eficienţă politico-administrativă. Imperiul era astfel divizat în provincii senatoriale (în interior) sau în cele care depindeau direct de împărat (la frontierele constant în război). Teritorii vaste au fost urbanizate şi integrate în circuitul civilizaţiei, valorile locale fiind acceptate de romani în virtutea pragmatismului lor politic unanim recunoscut; dreptul roman a introdus în concepţia europeană ideile de drept scris, separat de religie şi „moderator“ între indivizi şi între persoane şi bunuri. Pacea internă corespundea unei situaţii economice înfloritoare şi unui relativ echilibru social. Pe lângă patricieni, Imperiul s-a bazat şi pe o puternică „clasă mijlocie“ alcătuită din: negustori, comercianţi, funcţionari, proprietari agricoli mici şi mijlocii. Numărul sclavilor a scăzut considerabil, dar a sporit cel al fermierilor şi coloniilor, alte elemente de susţinere a Imperiului prin contribuţii fiscale, de muncă şi militare. Pax Romana exprima şi existenţa unei unităţi a sistemului de valori politice şi cultural-religioase în Imperiu. Prin asimilarea valorilor neromane, combinate cu romanizarea populaţiilor cucerite,