„A băgaaaaat!” – răsună strigătul de luptă peste întreaga Românie. Ca la un semn, ţara – învăpăiată toată în obraji şi fâstâcită tare – îşi pune pe cap coroniţa de spice şi sonde, cu stea roşie deasupra...(hopaa! scuzaţi confuzia, asta era înainte de ’89!), îşi „arenjează” ultimul creţulon, se dichiseşte „a-ntâia!”, se dă cu chinoroz, se ferchezuieşte până la ultimul zvâc, se reguleză, adică (aşa cum se mai zice în Sud!), se împodobeşte şi se moţeşte ca de nuntă la local. Pe urmă, după ce varsă din belşug odicolon pe dânsa, mai aruncă o ocheadă ştrengărească în oglindă. Şi se năpusteşte...

Ţara în care micu-i prinţ cu fumuri şi berea regină cu largi vărsăminte (deci, cum ar veni, toţi decurgem dintr-însa!), iar naşul lui sărit de pe fix este muştarul – căci mititelul fără de muştar e ca nunta lipsă lăutar! – nu poate fi, deci şi-aşadar, decât o ţară multilateral fericită. Căci, Doamne-Dumnezeule, ce este oare fericirea, draga de ea, dacă nu momentul acela sublim, ce coboară un pic şi dintr-un catharsis de teatru antic, în care, aburi-aburi binişor, bicarbonatul iese de acolo de unde a fost pitit cu viclenie – între pliurile parfumului de oaie muşcată de căţelul de usturoi – şi se lasă ademenit de mreje plăcut-chimice, spre a călători şi a se topi direct pe limbă, ameţind papilele şi frăgezind cerul gurii cu noi şi noi şi noi arome, coborâte direct din paradisul harnicei industrii alimentare româneşti, de la oraşe şi sate! (n.n. corect, e cam lungă fraza, însă onestă, să ştiţi!)

Ţara aceasta, cum spuneam, ţărişoara – poftim! patria asta minunată – dincolo de toate meremetiselile la care a fost supusă, e blagoslovită cu puterea, dar, mai ales, înalta înţelepciune a simţirii ce se anulează pe sine(!), spre a face faţă nenumăratelor urgii şi a tot felul de năpaste. De aceea, nu puţine pilduiri de pizmă s-au fost petrecute. Vorba aceea a lui Arghezi,