Să vină primăvara, ca-n parcurile de la Madrid, în care tot verdele se împleteşte nobil în albastrul cerului, în care toate zâmbetele se îmbină ilogic cu adieri de ultimă oră, cu glasuri stinse de frunzele tot mai vii, să vină primăvara peste tot, ca-n frumoasa capitală a Spaniei, pe care nici un fel de atlas nu o poate rezuma până la capăt, pe care nimeni nu ştie să o picteze în gând destul de tandru, pe care nici unul dintre noi nu are posibilitatea să o transcrie curat în versuri sau în proză, în lacrimi sau în seninătatea gândului nerostit, să vină primăvara aceea cu tente de toamnă proaspătă, cu gust de anotimp nehotărât şi de calendar neasumat, cu copaci înălţaţi sub bolte nemărginite, cu alei fără început şi fără final, cu paşi la fel de nehotărâţi ca ultimele noastre iluzii, muritori de rând plimbându-ne prin verdele nemuritor al parcului El Retiro din Madrid, din Madridul posibilităţilor fără ecou şi cu multe indicatoare, pentru turiştii neatenţi care se împiedică de fiecare silabă cu care ar vrea să-şi exprime uimirea şi visarea, cu care le-ar plăcea să sculpteze în aer dorinţe şi aşteptări, idealuri şi amintiri, lacrimă şi nenoroc, să vină primăvara şi să ne ia din griji, să ne ridice de la sol toată îndoiala şi să ne-o poarte în adiere, până în parcul Madridului etern, până la poalele unei palete cromatice pe care nu ne place să o scoatem din buzunarul mic din dreptul inimii, să vină primăvara, aşa cum am stabilit acum nu mai ştiu câte anotimpuri, să ştim să conjugăm din nou la prezent poezie cu sau fără metaforă, cu sau fără rimă, cu sau fără ritm, să vină primăvara ca să se poată plimba păunii prin parcul El Retiro, aşa cum făceau şi astă-toamnă, aşa cum fac de fiecare dată când e senin pe lume, să vină primăvara, ca să ne putem întoarce şi noi acolo, cu sentimente şi lacrimi la rever, cu verde în încheieturile fragile care ne însoţesc paşii plini de ti