Esteticile contemporane susţin că frumosul este o creaţie liberă, ficţională şisubiectivă. Împotriva acestor false determinări, vom arăta că frumosul, în sensul său autentic: 1. nu este propriu-zis o creaţie, ci o descoperire; 2. nu apare prin libertate, ci prin necesitate; 3. nu este o ficţiune, ci o formă a adevărului; 4. nu este subiectiv, ci obiectiv. Definiţii I. Numesc operă de artă acel lucru vizibil (făcut din piatră, lemn, culoare, cuvînt sau sunet) care trimite la altceva, de ordin invizibil. Spre deosebire de un lucru ordinar,identic cu sine, lucrul este aici sacrificat (oferit) în vederea a ceva de ordinul semnificaţiei. În configuraţia vizibilă se ascunde, aşadar, cu totul altceva, o configuraţie invizibilă. Lucrul este, deci, doar suportul, materia sau carnea formei, care exteriorizează (plasticizează) în sensibil conţinutul operei de artă (semnificaţia ei interioară invizibilă). Dacă ar fi doar lucru, nu ar avea sens. Dacă ar fi doar sens, nu ar mai exista în lucru (adică ar aparţine doar conceptului neîntrupat, deci adevărului, nu şi frumosului). II. Numesc contemplaţie sesizarea invizibilului prin care accedem noetic la spaţiul ideilor (sensurilor). Contemplaţia presupune deci o lume obiectivă a sensurilor neconstruite (o lume a ideilor, un topos noeton) şi un subiect pur (eliberat de privirea interesată şi empirică ataşată lumii lucrurilor vizibile şi disponibile). Astfel, ea nu inventează sensuri, forme şi idei, ci le descoperă printr-o visio supra-retinală proprie „ochiului lăuntric“. III. Numesc inspiraţie afectarea transcendentă a organului contemplativ prin care, sub forma unei viziuni, un nou nivel al invizibilului este revelat. Inspiraţia presupune intervenţia activă a misteriosului cînd, printr-un eveniment ireductibil, unui ales al Misterului i se comunică direct o viziune (într-o manieră analoagă profetului). Inspiraţia este divinis