Abia acum înţeleg personajul care-mi părea straniu: un moralist francez, având năravul să rupă din cărţi filele care nu-i conveneau. Despre el Chateaubriand spune că îşi înjghebase "o bibliotecă pentru uz personal, alcătuită din lucrări epurate, închise între coperţi prea largi".
Fac astăzi la fel, dar nu cu biblioteca, ci cu epopeea noastră. Sar peste pasaje, rup şi arunc zilele care nu-mi convin. Rezultă o istorie epurată, închisă într-un veac prea larg.
Am pus între paranteze şi ziua de ieri, după ce m-am zgâit la ea, aşa cum mi-a apărut pe sticlă: puţin înceţoşată, zgribulită sub salve de tun, cu Preşedintele dus tocmai la Astana, cu treburi care nu suportau amânare. L-am văzut pe Premier, căruia i se delegaseră onorurile militare şi huiduielile civile. Am văzut gonacii televiziunilor de ştiri stârnind sentimentul naţional unor invitaţi de seamă. L-am văzut pe domnul Chi, patriot român născut în China, am văzut cârtitori de prestigiu, bocitoare optimiste, povestindu-ne cât o ducem de greu, explicându-ne de ce trebuie să plecăm din România. L-am auzit pe Laszlo Tokes, amicul Puterii, în doliu, urându-ne să ne fie sărbătoarea uşoară, prezentându-ne condoleanţe de Ziua României. Am adunat făraşe de truisme pioase, m-am ghiftuit cu un praznic naţionalist de austeritate, m-am pătruns de spiritul provincial, de ţâfna gânditorilor de serviciu. Am colecţionat întrebări adânci: "Ce reprezintă pentru dumneavoastră ziua de 1 Decembrie?", "Vă mândriţi că sunteţi român?", "De ce vă iubiţi ţara?", "Ce simţiţi în această zi de sărbătoare?". La toate, cel mai bine a răspuns tot blândul domn Chi: "Da".
Am privit până m-au durut ochii, până mi-am adus aminte tot de Chateaubriand, la anul 1800, întorcându-se din exil şi constatând: "Patria devenise pentru mine un sân de piatră, o mamelă lipsită de lapte"…
Abia acum înţeleg personajul care-mi părea strani
