Înainte de-a trage linie sub deplorabilele rezultate ale ceea ce a fost absurd din capul locului prin însăși terminologie (”management privat” la o companie de stat) și de-a arunca un ochi peste anomaliile congenitale ale acestui experiment, să ridicăm puțin cortina și să vedem ceea ce numai sufleorii pot vedea. O lună oarecare din anul 2013 (anul ”managementului privat”), puțin înainte de prânz, într-o companie de stat. Pe ecranul televizorului din birou – un breiching mai nius decât altul : nu e sigur dacă demisionează ministrul, sau dacă zboară din funcție vreun secretar de stat.

Slujbașii – 3-4 generații (aici generația nu ține de vârstă, ci de soiul răotăților în care îmbătrânesc de ani de zile și se strâmbă până și tinerii angajați ”prin concurs”) – au lăsat totul baltă și privesc încordați. Dacă nu vezi ecranul, crezi că se uită la un meci. De fapt, e chiar un meci : pentru că între ”telespectatori” sunt cel puțin doi inși care au deja prognosticurile în buzunar. Liste despre cum vor aranja ei lucrurile când nou-venitul în postul guvernamental va schimba pe careva din AGA sau CA : n-are cum să nu se propage, mai devreme sau mai târziu, până la baza companiei unda de șoc a noilor interese și pretenții. Așa că fiecare șefuleț așteaptă cu lista ”echipei lui” în buzunar, cu o răbdare de broască țestoasă, uneori ani de zile : nici nu știi când se ivește ocazia să pui un bocanc norocos în ușă. Deasupra ”microbiștilor” – managementul ales prin selecție pe bază de competență – așa cum au cerut-o FMI, Banca Mondială, Comisia Europeană. Dar deșcele bătrâne din eșaloanele 3 și 4, atât de obișnuite cu cele trecătoare ale oamenilor, știu bine : managementul profesionist e o hachiță conjuncturală a unor negociatori șmecheri. Profesioniștii pleacă, ei rămân. Dacă îndepărtezi camera de scena (reală) de mai sus, apare tabloul general al acestui an de management pro