Bătălia mea pentru NATO a început după octombrie 1995 atunci când, căpitan fiind, am scăpat din Direcţia de cultură a armatei - unul din ultimele bastioane ale comunismului naţionalist din Ministerul Apărării Naţionale - şi am fost mutat la Pro Patria, redacţia militară de televiziune, ce realiza emisiunea cu acelaşi nume, difuzată vinerea, de la 6 la 7 seara, pe TVR1.

Concret, nu ştiam eu prea multe despre NATO, dar ştiam bine franceză, o rupeam în engleză şi eram pasionat de istorie şi sculptură. Tocmai fusesem eliberat dintr-o structură de aşa-zisă cultură şi tradiţii în armată, care-i adăpostea încă pe ultimii activişti de partid ai lui Ilie Ceauşescu din fostul Consiliu Politic Superior ar Armatei, care erau atât de încuiaţi încât nu puteau să facă altceva decât nimic şi nici măcar să fie daţi afară. Tot ce puteam eu face era să citesc zilnic "Cotidianul" lui Raţiu în timp ce ei studiau "România Mare" şi "Tricolorul", iar la pauza de masă să las, neglijent, pe birou "Convorbiri cu Regele Mihai", cartea lui Mircea Ciobanu, cu coperta în sus.

"Pro Patria" nu era nici pe departe un spaţiu de lucru occidental, dar redactorul şef, colonelul Valeriu Pricină, dădea suficientă libertate de exprimare redactorilor după propria lor conştiinţă, desigur în limitele rigorilor, mentalităţii şi regulamentelor (apolitice) militare. Uite-aşa, colegul (pe atunci căpitan) Laurenţiu Sfinteş a băgat în consemnările sale internaţionale o secvenţă cu o defilare de trupe ruseşti având bocancii rupţi, ceea ce a provocat protestele ataşatului militar al Federaţiei Ruse, iar noi, ceilalţi redactori, dădeam documentare - evident laudative şi predominant pro-occidentale - despre armele trupelor străine şi mai ales nu ratam mediatizarea vizitei niciunui demnitar militar din ţările NATO care ajungea prin Bucureşti. În plus, chiar dacă nu era nici pe departe adevărat, făcea