Cind insa majoritatea acestor reviste vietuiesc pe bani de la buget, pe buzunarul contribuabilului, asadar, din ce le mai scapa cei de la primarie ori din subventii ale Ministerului Culturii, ai tot dreptul, ca cetatean care isi plateste impozitele si taxele la zi, sa ceri socoteala. Una dintre problemele de care oamenii de cultura se pling ori de cite ori au ocazia este slaba finantare a proiectelor, slaba audienta a acestora, faptul ca scriitorul a inceput sa devina un anonim in cetate, ca cititorii sint din ce in ce mai putini, ca muzeele nu prea mai au vizitatori ori ca salile de teatru sint din ce in ce mai goale.
Desi au trecut 17 ani de cind, oficial macar, am scapat de comunism, multi dintre administratorii culturii noastre au ramas inca nostalgici ai sistemului centralist de finantare valabil inainte de 1989. Cu alte cuvinte, noi sa ne facem treaba, sa scriem, sa cintam, sa pictam etc., iar statul sa-si bata capul sa ne asigure nu numai traiul, ci si mijloacele de popularizare.
Cunosc foarte multi oameni de litere care au si acum nostalgia acelor vremuri. Era loc pentru toata lumea, chiar si pentru mediocri, atit in paginile revistelor, cit si in planurile editurilor si, implicit, pe statele de plata. Toate aceste atuuri artificiale, prin intermediul carora regimul comunist cumpara daca nu devotamentul, macar pasivitatea, tacerea intelectualilor, au disparut. Si este firesc sa fie asa... Competitia editoriala a atras dupa sine si o competitie a valorii, astfel incit stim cu totii care sint editurile la care sa cautam autori buni si care sint cele care publica, de regula, plevusca. Cu rare exceptii, a figura intr-o colectie de la Polirom, Humanitas, Paralela 45 ori Cartea Romaneasca, bunaoara, reprezinta deja garantia calitatii.
Oarecum acelasi lucru se petrece si cu revistele de cultura, conventional numite astfel, caci majoritatea sint cu pre
