În urma cu peste 35 de ani, cand summit-ul de la Stockholm (iunie 1972) inaugura oficial "era ecologica", o parte dintre razvratitii impotriva conformismului si binefacerilor "societatii de consum" (în frunte cu cei ce se aflasera pe baricadele lui mai ‘68 in Franta si Germania) isi asumau rolul de a fi si prima generatie ecologista (o miscare civico-politica franceza se autointitula chiar Génération Ecologie). Prin nastere, decantata treptat din miscarile protestatare antinucleare aferente anilor 1950, manifestarile de strada contra distrugerii mediului urban ori protestele fata de defrisarile masive, ploile acide sau aerul irespirabil din anii ‘60-’70, ecologia politica da expresia unei revolte profunde impotriva practicilor a zeci de mii de ani de civilizatie umana agresiva sau, in cel mai bun caz, indiferenta mediului. Responsabilitatea, radicalitatea si generalitatea implicate de problemele ecologice au marcat astfel actiunea formatiunilor "verzi", care au "explodat" in deceniile 8 si 9 ale veacului trecut. Lansati in lumea politica, ecologistii aveau sa cunoasca rapid experienta guvernarii, sa patrunda in parlamentele nationale si in Parlamentul European, nume de lideri ca: J. Fischer, D. Cohn-Bendit, A. Lipietz s.a.devenind de referinta in politica europeana si internationala. Victoria mondializarii economice si construirea unei noi ordini politice internationale post-1990, alaturi de afirmarea unor probleme ecologice globale precum: incalzirea globala si schimbarile climatice, desertificarea, diminuarea stratului de ozon, saracirea biodiversitatii s.a. au repus in discutie reactia socio-politica environmentala. Intre timp, preocuparea ecologica se generalizase la nivelul tarilor dezvoltate, in sens utilitarist, un mediu de calitate devenind o dimensiune inseparabila a nivelului de trai, lupta impotriva poluarii si asigurarea unei naturi curate fiind asumate c