Nu mă pot desprinde de tragedie. Vorbesc în fiecare zi cu oameni care l-au cunoscut şi l-au iubit pe tata. Toţi îmi spun să am forţă, să găsesc în toată disperarea care mă sugrumă putere ca să merg mai departe şi, mai ales, ca să duc mai departe ce a lăsat el neterminat. Tata nu are opere neîncheiate. El şi-a scris până în ultima clipă biografia. De pe patul de spital, de la secţia de Chirurgie Cardio-Vasculară, de unde am crezut că va veni acasă pe picioarele lui, pregătit să înceapă o viaţă nouă, dispus să ţină cât mai strâns legătura cu medicii, tata a lucrat. Ultima oară când l-am văzut, marţi, pe 2 noiembrie 2010, era trist şi îngândurat. Am stat cu el aproape toată ziua, i-am vegheat neliniştea şi i-am apărat somnul, i-am citit titlurile materialelor primite pentru revista noastră, Flacăra lui Adrian Păunescu, şi am făcut împreună sumarul următorului număr, am ascultat piesa “Plec imediat nicăieri”, pe care nu o mai auzise, până atunci, în acea variantă, i-am povestit cine m-a mai sunat, cine a întrebat de el. Se uita la mine curios şi speriat. Devenise copil, sub atenţia mea sporită, în sunetul aparatelor care îi supravegheau bătăile inimii. Am schiţat lista de piese pe care voia să le difuzeze a doua zi la Radio Craiova, i-am verificat telefonul mobil, care nu avea semnal decât pe un colţ de pat vecin, de lângă fereastră. Mă întreba mereu cât e ceasul. Voia să ştie când vine mama înapoi, se simţea în siguranţă când era ea prin preajmă. Se împlinea fix o săptămână de la internare şi nimic nu anunţa finalul. Din contră. Ce se vedea la suprafaţă aducea zvonuri de mai bine. Tata începea să prindă putere, să iasă încet-încet din prăpastia nelegitimă a suferinţei.

Am plecat de la spital liniştită cam pe la 8 seara. N-am vrut să ies din salon până când nu s-a trezit, ca să-i spun că-i predau ştafeta mamei şi că mă întorc mâine, după prânz, ca să înveselesc