Macsum s-a născut în România, dar abia rupe româna. Vorbește bine doar limba lui maternă, de tătar din Castelu (Constanța). Nu știe ce vârstă are. A împlinit zece ani și nu merge la școală. Trăiește între munții de gunoaie ai mahalalei tătărăști, un fel de Ferentari așezat chiar în drumul spre mare. Are un chip îmbătrânit și surâde rar și apăsat, ca un adult.

"Ce înseamnă fericirea pentru tine?”, îl întreabă Adela Vrînceanu, în rol de reporter.

“Mâncare! Fericirea e când mănânc pâine și mi se face burta mare”, îi răspunde Macsum.

“Ce i-ai cere lui Dumnezeu?”

“Pâine!”

Sunt câteva fragmente din documentarul “Sunt ceea ce am învățat să fiu”, produs de Adela Vrînceanu, – un film despre visele celor mai săraci copii din România și despre importanța educației. Noi i-am spus Adelei “balerina flămânzilor” după ce vreme de trei ani s-a oferit să predea gratis baletul pentru câteva zeci de copii din Ferentari. Filmul l-a realizat pe propria cheltuială, din dorința de a-i mișca și de a-i convinge pe cei din jurul ei să le dea o mână de ajutor sărmanilor care n-au bani să facă școala.

“Ce meserie ai vrea să ai?”, întreabă Adela, la cadru. Macsum o privește strâmb:

“Să plec la muncă, să aduc apă și lemne”.

Are un aer nedumerit, ca și cum nu și-ar putea imagina exact ce înseamnă o meserie, un serviciu adică. A auzit el că pe lume ar exista oameni ar avea o meserie, dar el n-a văzut nici unul. La el în mahala n-are nimeni serviciu. E firesc, aproape nici un adult de aici nu vorbește româna; toată comunicarea pentru filmări s-au făcut printr-un ghid.

”Ce simți tu când vezi la semafoare copii de vârsta ta?”

”Simt că ar putea să lucreze!”

Ionuț, 10 ani - alt personaj din lumea flămânzilor. A fost norocos, și-a început școala grație unei fundații. “Când visezi frumos