A doua, a treia, a cata oara?… La doua decenii de la acel aproape neverosimil decembrie 1989, problema furtului sau a pangaririi revolutiei romane este mai actuala ca niciodata. Daca n-ar fi, de ce revolutionarii de atunci ar mai fi acum in greva foamei, fara asistenta medicala sau cu una extrem de precara? Logic, nu? Daca oamenii acestia isi risca sanatatea o fac fiindca isi dau foarte bine seama ca asa nu se mai poate. Nu intamplator lor li s-au asociat centrale sindicale, precum si o buna parte a societatii civile reprezentate de numerosi intelectuali. Prin actul lor eroic – sa nu ocolim cuvintele mari –, ei infirma vechea si igrasioasa judecata potrivit careia timpul le repara pe toate, ne ajuta sa uitam si ne ingroapa intr-o dulce nepasare. Timpul a trecut, dar ranile sunt vii, deschise, sangerande. Cei care au iesit atunci in strada si care si in vara anului 1990 au considerat ca nu se pot resemna in fata puterii lui Iliescu, riscand astfel confruntarea cu detasamentele proletare aduse de "emanat", nu au vrut privilegii. Nu s-au gandit ca gestul lor de atunci le-ar putea aduce avantaje materiale. Nici vorba de asa ceva. Ei au facut atunci ceea ce foarte multi doreau, dar le era teama. Au stat in strada impotriva unui regim inuman. Nu stiau ce va urma, dar voiau ca acel regim sa nu mai fie. Din punctul lor de vedere, a fost revolutie, si nu lovitura de stat. De jos in sus privind lucrurile, in Romania lui decembrie 1989 a avut loc o revolutie autentica. Privind de sus in jos, incep sa apara contururile loviturii de stat si ale aranjamentelor de culise. De aceea e cu atat mai grav ca tocmai aceia care au planuit lovitura de palat sa spuna ca a fost NUMAI revolutie, de parca ceea ce puneau ei la cale ar fi fost rusinos si necurat si trebuia ascuns sub pres. De Ceausescu trebuia scapat oricum, si prin baricadele ridicate in fata la "Inter", dar si prin plimbari con