L-am cunoscut pe Vladimir Tismaneanu in primavara lui 1977 Ð la o luna sau doua dupa cutremur Ð, intr-o casa care a fost rasa de pe fata pamantului impreuna cu strada pe care se inalta, Izvor 34. Eram foarte tineri, eu doar un an peste 20, el avea deja 25, urma sa implineasca 26 in vara acelui an, fiind nascut pe 4 iulie, chiar de Ziua Americii. Eram mai multi prieteni si pur si simplu el ne fascina prin tot ceea ce putea sa ne povesteasca despre comunismul rusesc, disidenta, represiune. Daca nu ma insel, de la el am imprumutat memoriile Nadejdei Mandelstam, Contre tout espoir, care acum s-au tradus si in romaneste la Polirom, Fara speranta. Dar cum se intampla de obicei si cum trebuie sa se intample, nu atat cartea conta, cat suportul viu, faptul ca el ne transmitea toate acele informatii recreand astfel o epoca de care pana in acel moment nu stiusem mai nimic. A parasit tara in septembrie 1981, ceea ce era cumva de la sine inteles. Vladimir Tismaneanu nu avea ce sa faca aici, iar doctoratul lui despre Scoala de la Frankfurt ii deschidea doar o portita in domeniul vast al cunoasterii unde voia sa se afirme. Cine ar fi crezut pe atunci ca peste vreo treizeci de ani, revenit in tara, se va afla in fruntea unei comisii pentru investigarea abuzurilor din perioada comunista! Se spune ca de-a lungul unei vieti ti se implinesc mai toate dorintele, numai ca felul in care se implinesc ajunge sa te dezamageasca ori tu nu mai esti pregatit pentru a te bucura de ele. Nu stiu daca Vladimir Tismaneanu se bucura de insarcinarea pe care o are. Totusi, verva lui a ramas. La Teatrul National, in cadrul conferintelor duminicale, a demonstrat ca este acelasi om care vorbeste extraordinar, pentru care comunicarea indeplineste o functie vitala. In '79 sau '80, inainte de plecare, ne spunea glumind ca cea mai arzatoare dorinta a lui este aceea ca Michael Foot sa ajunga premierul Marii B