Mi-am început şi finalizat studiile în România (atît medicină cît şi management) şi, deşi am cîştigat o bursă Erasmus în timpul facultăţii, am refuzat să plec. Am considerat că plecarea pentru un semestru ar crea o discontinuitate prea mare în activităţile în care eram implicat ca student medicinist. Am avut, totuşi, posibilitatea să observ cîte ceva din ceea ce este afară, cu ocazia unor conferinţe şi congrese la care am participat sau a stagiilor de practică de vară, precum şi datorită interacţiunii cu studenţi din străinătate. Aşadar, cu limitările de rigoare, cred că, în ansamblu, un student care îşi doreşte să studieze serios are mai multe şanse de a-şi îndeplini visul într-un sistem educaţional din Vest. Comparativ cu un student medicinist din România, unul din Vest are mai multe şanse să beneficieze de dotări materiale corespunzătoare, motivaţie extrinsecă la un nivel acceptabil, pregătire practică şi responsabilizare încă din timpul facultăţii şi şansa de a putea răzbi prin eforturi proprii, altele decît cele care ţin de a fenta sistemul sau de a beneficia de pe urma relaţiilor şi a cunoştinţelor. Bineînţeles că şi sistemul academic medical românesc poate oferi posibilitatea de a fi pregătit la un nivel comparabil cu al unui absolvent dintr-o universitate occidentală prestigioasă – însă cu eforturi considerabil mai mari din partea studentului român şi cu un bagaj de frustrări acumulate demne de luat în seamă la sfîrşitul celor (sau primilor) şase ani de studii.

Facultăţile de Medicină (în special cele din România) nu au înţeles foarte bine la ce se referă procesul Bologna. Probabil că această neînţelegere este sursa unei oarecare aversiuni faţă de prevederile convenite la Bologna sau adăugate la celelalte întîlniri care au avut loc din doi în doi ani. Pe de o parte, pentru marea masă a studenţilor medicinişti, Bologna înseamnă credite transferabile