Este destul de greu să consideri eseul lui Daniel Vighi Onoarea şi Onorariul – după cum remarca şi Bianca Burţa-Cernat, în paginile Observatorului cultural (nr. 137 ) – un eseu monografic sau, pur şi simplu, o carte de critică sau de istorie literară. Cartea face parte, mai degrabă, din seria de studii imagologice cu care scriitorul şi eseistul bănăţean ne-a obişnuit începînd cu Tentaţia Orientului şi pînă la Lumea la 1848. Studii imagologice în care eseistul este tot timpul secondat de un scriitor foarte abil în utilizarea mijloacelor retorice, dar şi de un polemist foarte actual, preocupat de contemporaneitate. Nu aflăm foarte multe despre Slavici din acest eseu, iar cei care vor căuta aşa ceva vor fi oarecum dezamăgiţi. E adevărat că foarte puţină lume mai caută ceva, orice despre Slavici, însă a vedea în eseul lui Daniel Vighi o „remarcabilă desţelenire critică“, precum subliniază Cosmin Ciotloş în România literară (nr. 32), mi se pare o exagerare. Mă îndoiesc profund că acest volum va fi considerat o piatră de hotar în ceea ce priveşte receptarea critică a lui Slavici. Şi nu neapărat pentru că nu ar merita, ci pentru simplul motiv că autorul nu pare a fi interesat de opera acestuia. De asemenea, nu cred că, în lipsa acestui studiu, Slavici ar rămîne singurul dintre marii clasici „prizonier al epocii sale“, după cum consideră Cosmin Ciotloş. Joc al autorului, derutant pentru cititori Dar dacă scopul cărţii lui Daniel Vighi nu este cercetarea operei scriitorului transilvănean, atunci care ar fi acesta? Trebuie să recunoaştem că însuşi autorul este destul de confuz în ceea ce priveşte informaţiile pe care ni le oferă. Studiul poartă subtitlul Eseu monografic, coperta a patra ne spune că are în vedere „analiza specificităţii prozei bănăţene aşa cum s-a arătat în romanul Mara şi în povestirile Popa Tanda, Budulea Taichii“, iar la pagina 20 aflăm că „literatu