Într-un foarte recent articol despre „paradoxul” învăţământului superior privat din România Dragoş Aligică deplânge starea „ruşinoasă” a sectorului universitar cu pricina. În privinţa „ruşinii” nu mă pronunţ, mai ales că Aligică se dovedeşte rezonabil şi, de fapt, reţinut în evaluări. Dacă scriu această replică – care se doreşte, mai degrabă, un text de însoţire –, o fac fiindcă nu văd, totuşi, unde e paradoxul.

Motivele pentru care învăţământul superior privat din România se află acolo unde se află – în clasamente, în percepţia publică generală şi în cea documentată, în intenţiile viitorilor studenţi ş.a.m.d. – sunt relativ clare, deşi nu neapărat uşor de expus succint. În principiu, este vorba de o combinaţie de constrângeri normative (reglementări explicite dar şi norme implicite), alături de o serie de circumstanţe demografice (acum pe cale să se schimbe radical, de altfel), la care se adaugă sistemul de finanţare a învăţământului superior din ultimii 20 de ani (cu schimbările sale cu tot).

Pe scurt, universităţile private din ţară s-au născut cu două handicapuri substanţiale, deşi nici unul dintre ele nu era inerent unei asemenea întreprinderi. Mai întâi, un handicap financiar: universităţile private nu primesc şi nu au primit bani de la stat ceea ce, orice s-ar spune, reprezintă o constrângere substanţială. În plus, banii publici nu venit nici atunci când guvernul, acum mai bine de zece ani, s-a decis să înlocuiască schema veche de finanţare cu cea pe cap de student (bugetabil), deşi filozofia noului sistem ar fi permis foarte bine introducerea alocărilor şi pentru instituţiile private.

Al doilea handicap a fost cel puţin la fel de sever: o reputaţie scăzută, în condiţiile în care programele din marile universităţi de stat erau râvnite de tinerii naţiunii europene cu cea mai mică rată de participare la învăţământul superior înainte de 1989.