Bucureştiul este o capitală din blocuri. Blocuri în centru, blocuri la periferie. Alei de blocuri, străzi de blocuri, pieţe între blocuri, bulevarde de blocuri. În cartiere, blocurile au majoritatea absolută, iar în tot oraşul blocurile controlează principalele axe de acces şi traversare a Capitalei, jalonând autoritar viaţa de zi cu zi a cvasitotalităţii locuitorilor capitalei.

Minunatele cartiere de blocuri bucureştene sunt parte a mândrei moşteniri a Epocii de Aur. Ele concentrau acele spaţii locative numite apartamente, multiplicate şi supraetajate până la exasperare, necesare pentru a înghesui cât mai multe braţe de muncă destinate industrializării forţate. Puţin a lipsit să nu apară la colţ de stradă şi cantinele publice cu meniu raţionalizat standard şi ore implacabile de masă. Aşa numitele cutii de chibrite locative au fost concepute la fel: meschin de mici şi joase (lustra atinge scăfârlia), cu băi şi WC-uri fără aerisire, camere semi-decomandate (sugrumate de uşi), pereţi subţiri (zdrobitori ai intimităţii), balcoane strâmte (doar pentru borcanele de murături şi damigenele de vin făcut în bucătărie). Blocul şi apartamentele sale claustrofobe au constituit, astfel, un mijloc de presiune psihologică de tip comunist asupra omului, de nivelare a personalităţilor, de strivire a individualităţilor: inginerul stagiar trebuia să fie fericit dacă prindea o garsonieră vecină cu a muncitorului categoria unu bază, proaspăt aterizat de la ţară; profesorul era obligat să suporte ritualicul concert al bătăii zilnice a nevestei de către vecinul, şef de aprozar; medicul nu avea altă şansă de odihnă şi distracţie decât în vacarmul chefurilor nocturne ale colocatarului de deasupra (mai ales la meciurile lui Dinamo) ş.a.m.d. Toţi aceştia, fără deosebire de sex, vârstă, ocupaţie (religia nu se punea la socoteală pe atunci, decât dacă erai sectant) nu puteau scăpa de f