Crizele vin, produc efecte un timp mai scurt ori mai lung, apoi trec. Va trece şi criza actuală. Dar după ce va trece… aproape nimic din tabloul economiei globale nu va mai fi cum a fost. Lumea se schimbă deja. Iar între schimbări, cea mai puternică, poate chiar cea mai radicală este legată de raportul dintre economia financiară şi economia reală. Şi dacă înainte de criză, timp de vreo 35-40 de ani, numeroase ţări, cu deosebire cele dezvoltate, s-au debarasat de industrii şi au propulsat în exces economia financiară, criza le obligă acum să repună într-o relaţie firească banii şi munca. Banii şi producţia. După criză însă, vor fi nevoite să pună pe rol noi programe de industrializare, ca să repare ce au stricat.
De un nou program de industrializare va avea nevoie şi România. Un program fundamentat pe cerinţe noi, diferit de ce există acum şi de ce a existat în vremea comunismului. Dar ca să nu mai greşim, în viitor, trebuie să înţelegem bine erorile din trecut. Şi erorile din prezent.
Este firesc ca trecerea în revistă a erorilor să înceapă de la bani. Dacă "societatea de consum", expresia cea mai concentrată a capitalismului, cu câţiva ani înainte de criză scăpase banii din frâu, după ce li se dăduse un rol mai mare decât al economiei reale, comunismul în schimb folosea banii în practică, în timp ce în teorie acorda doar un rol secundar. În România din vremea comunismului, de exemplu, societatea cădea uşor în capcana prejudecăţilor când în joc erau banii. Un astfel de comportament bizar nu are însă de ce să ne mire. În ochii românilor, în anii comunismului, banii puteau trezi fascinaţie, miraj, obsesii chiar, dar rareori ei erau priviţi în dimensiunea lor esenţială de motor al vieţii economice. Aşa am fost "educaţi". Statul comunist s-a zbătut să acumuleze bani, i-a folosit când i-a avut, câţi a avut, dar a făcut propagandă furibundă unui viitor iluzo
