Din Japonia a venit o veste care-a cutremurat România: în patru zile au îndreptat o şosea care ajunsese vinerea trecută în formă de undă seismică. Adică nu eram noi destul de surmenaţi cu Codul Muncii - că pe de-o parte nici nu-l vrem, pe de alta nici n-avem dispoziţia necesară să ne deranjăm la protestele sindicatului. Mai vin şi japonezii cu poveşti îngrozitoare de lopată şi buldozer. Oamenii ăştia n-au nimic salarial în ei. Dacă nu se revărsa Oceanul Pacific, să le ia casele şi toyotele, întrerupeau lucrul fix două minute, cât a ţinut cutremurul secolului. După care aşteptau concediul
de vară ca să-şi spună impresiile.
Ştim că naţia asta a inventat cuvântul care înseamnă "mort de muncă". Ştim că i-au întrebat care vrea să meargă la Cernobîl-ul japonez, să oprească radiaţia cu halatele, şi s-au bulucit voluntarii cam ca la noi când se dă zahăr de la UE. Ştim că s-au dus să oprească tsunami-ul cu baricade, înainte să le treacă prin cap: "Mă, da' pe-acasă pe la mine, ce-o fi?" Dar (vedeţi ce-nseamnă specificul şi apucăturile locale?) nimic nu mi se pare mai impresionant decât o poveste despre asfalt.
Carevasăzică, vineri explodează sub ei 17.000 de bombe atomice, se zguduie de sare Pacificul de 10 metri şi derapează planeta 10 centimetri. După care marţi, firma unui, atenţie!, as-fal-ta-tor raportează că în patru zile a făcut ca nou un DN1 de-al lor. Doamne, păzeşte-ne, deşi răul se pare c-a fost făcut: asta înseamnă că au muncit sâmbătă şi duminică. Când au făcut licitaţia - când au rezolvat contestaţiile? Când au semnat anexele la contract? De bani nu întreb, că are balta peşte, dar când au apucat să se dat în gât cu stenograme şi înregistrări? Când au tăiat panglica, în prezenţa premierului şi a ministrului de
resort (împăratul nu frecventează, ca la noi), pentru inaugurarea primilor 50 de centimetri din lucrare? Hai, că ei încă n-au a
