Eram la mare, pe litoralul nostru agitat şi semi-trist cînd, din cine ştie ce motiv, mi-a răsărit brusc în minte o imagine foarte veche. O cameră de hotel în care eram împreună cu mama, în vizită la o fostă colegă de-a ei de facultate. Începutul anilor ’70. Colegei i se zicea într-un fel de neuitat: Pupi. Ajunsesem acolo după masa de seară, era deja întuneric, pe drum mă impresionaseră reclamele de pe acoperişul hotelurilor. Era o vreme în care noaptea se aprindeau reclame în culori uni, pregnante, cu numele hotelurilor.
Camera lui Pupi era blînd luminată de o veioză. Erau la modă cele cu abajururi în forme geometrice, în epoca în care femeile aveau sandale cu platformă şi purtau încă fustele mini ale anilor ‘60. Atmosfera dată de acea veioză mă făcea să mă simt bine. De fapt, mă scăldam într-o dulce plictiseală. Mama şi Pupi vorbeau tot extaziindu-se de cîte ceva ce eu nu pricepeam. Pupi era uscăţivă, plină de riduri şi bronzată, o figură energică. Şedea ghemuită pe un fotoliu. Povestea despre cum e să fii nevastă de marinar. Soţul ei, deşi făcuse filologie, ajunsese să lucreze în port sau chiar pe vapor, nu mai ştiu exact. Lumina, draperiile vişinii, scurte şi groase, asortate cu cuvertura de pat peste care plutea un miros amestecat de parfumuri şi tutun, starea de vacanţă, noaptea la mare, ideea de hotel, toate îmi creau o senzaţie specială pe care mi-o amintesc, iată, după patru decenii... Aşa un brusc flash de memorie te face să te întrebi cîte alte asemenea imagini şi senzaţii n-or fi ascunse prin colţurile minţii noastre complicate sau dacă nu cumva, tot ce a trecut odată prin raza simţurilor noastre a rămas înregistrat undeva. Poate că toate sînt acolo, doar că, în cele mai multe cazuri nu mai ştim „titlul“, „codul“ fişierului în care au fost depozitate. Uneori, prin cine ştie ce conexiuni neaşteptate ele ies la iveală şi ne revin brusc în amintire
