V-aţi plictisit deja de cazul Vişinescu? Rău faceţi!
În România minunile ţin trei zile şi indignările colective cam la fel de puţin. Pe asta contează, de altfel, toţi “băieţii deştepţi” cărora li se plimbă roiuri de muşte pe caciulă. Câinii latră, caravana trece, lumea uită. Repede, din ce în ce mai repede. Un scandal îl îngroapă pe altul, breaking news peste breaking news. La sfârşit rămâne doar zgomot. Şi o senzaţie deprimantă de zădărnicie.
Nu ştim să stăruim în revoltă. Nici măcar atunci când nedreptatea este strigătoare la cer. Ne întrebăm miraţi cum a fost posibil ca un torţionar notoriu să primească şi în ziua de azi pensie de nomenclaturist. Răspunsul la această întrebare mă preocupă mai mult decât soarta bătrânului Alexandru Vişinescu, fostul comandant al penitenciarului de la Râmnicu-Sărat.
Nu, nu cred că Vişinescu a fost protejat de o conspiraţie securistă. Crimele lui, comise pe vremea lui Dej, nu aveau de ce să provoace insomnii printre aparatcicii din eşalonul doi care au preluat puterea în decembrie 1989. De atrocităţile anilor ’50 se dezisese şi Ceauşescu, după modelul brevetat de Hrusciov la moartea lui Stalin. Nu teama, ci indolenţa l-a apărat pe Alexandru Vişinescu. O vedem şi acum afişându-se voluptuos.
“E prea târziu!”, “Nu se mai poate face nimic”, “S-au prescris faptele”. În ciuda unor celebre precedente internaţionale, mai toţi cei chemaţi să comenteze pe marginea acestui subiect s-au grăbit să-l declare închis din punct de vedere juridic. În realitate, procesul lui Vişinescu este încă posibil. Numai că necesită voinţă politică şi muncă. Or, e mult mai simplu să te lamentezi şi să ridici neputincios din umeri.
Mă tem că fatalismul nostru mioritic vine prea adesea din lene. Tolerarea aceastei continue apologii a neputinţei este marea noastră vină colectivă. Şi nu mă refer acum numai la cazul Vişi
