Fotbalul românesc n-a fost niciodată bolnav de muncă în zadar. Specialitatea noastră e talentul în zadar, harul risipit, victimizarea pe fondul romanţelor anilor '30 sau a manelelor de astăzi. Deţinem o istorie plină de eşecuri nobile, pe care le pomenim ca pe nişte bătălii pierdute dintr-o voinţă exterioară. "Rătăcirea lui Baratki", "Abandonul lui Dobay", "Netransferarea lui Dobrin", "Accidentarea lui Balaci", "Golul lui Prunea" sau, destin de ultimă oră, "Furtul lui Urs Meier", acestea sînt reperele nostalgice ale microbistului român. Printre zeci de borne lacrimogene se mai strecoară cînd şi cînd cîte un episod greu de înţeles - "Sprintul lui Bölöni în finala de la Sevilla" sau "Deposedarea lui Dorinel". Ce pondere să aibă munca într-o lume populată de genii neîmplinite şi de comploturi universale?! De aceea, în mijlocul rumorii care a înconjurat meciul cu Danemarca, printre revelaţii organoleptice, "să le boicotăm berea că e mai bun vinul!", şi inerţii istorice amuzante, "pentru noi, domnule elveţian, eşti U.R.S.S. Meier", a picat fraza rostită de Mircea Lucescu: "Nu cred în generaţii de excepţie, nu cred în miracole, cred în muncă şi în organizarea unui fotbal sănătos. În asta cred". Îngrozitor! Insuportabil! Dureros peste golul danezului Laursen. Şi, culmea, de unde ne dă Mircea Lucescu această veste? De la Istanbul! Au ajuns turcii, profesorii noştri de sarmale şi lene, să preţuiască truda mai mult decît noi? Chiar a înnebunit lumea? Nu mai are nimeni sentimentul vanului şi plăcerea unui chiul de la antrenament cînd stă antrenorul cu spatele? Se vede treaba că am rămas ultimii mohicani ai zădărniciei şi paznicii de far ai boemiei în sport. Cînd un preparator fizic român cu experienţă în Occident i-a anunţat pe şefii Rapidului că jucătorii noştri aleargă de trei ori mai puţin decît cei din Vest, el a fost concediat după două săptămîni; am crezut că mai